Omul de otel (Iron Man)
Productia: SUA 2008 Regia: John Favreau In distributie: Robert Downey Jr., Gwyneth Paltrow, Jeff Bridges, Terrence Howard Distribuit de Ro Image 2000
Iron Man e cel mai recent episod din aparent interminabila serie de ecranizari huge budget dupa benzi desenate dedicate super-eroilor mai mult (Batman, X-Men) sau mai putin (Superman, Spider-Man) umani care isi pun talentele native sau dobandite – accidental ori programatic – in slujba salvarii omenirii. Dincolo de observatii colaterale, nu poti sa nu vezi in avalansa de filme pornite de la aceste carticele mai mult decat o simpla coincidenta. E deja o tendinta in toata regula, al carei viitor e bine asigurat – singurul principiu dupa care par sa functioneze marii producatori – de existenta unui urias si devotat fanbase care alearga prompt sa vada cam orice productie de gen, ducandu-se apoi direct sa-si achizitioneze si nenumaratele produse colaterale scornite de masinaria numita marketing – jucarii, carticele, gadget-uri etc. Asa ca, fie si luand in considerare cele cateva esecuri precum Daredevil sau Hulk-ul lui Ang Lee (care a performat sub imensele sperante ale studiourilor), nu putem decat sa ne asteptam la celuloidizarea tuturor creaturilor mai mult sau mai putin obscure de sub pulpana unor giganti ca Marvel Comics. Ei sunt, pentru prima data, producatorii si finantatorii integrali ai acestui Iron Man, venit dintr-una dintre cele mai subrede si imbecile benzi desenate ale lor, creata in plin Razboi Rece (1963) intru asigurarea natiei de peste ocean ca totul merge ok in lupta cu inamicul (pe atunci sovietic) si ca binele si dreptatea sunt, inca o data, de partea lor. E drept, filmul lui John Favreau (Elf, Zathura) pare initial sa se indeparteze de asemenea excese propagandistic-ideologizante. Iar distributia care numara cateva nume grele in materie de talent actoricesc promitea si ea – si e cam singura care se tine de cuvant. Iar cea mai mare surpriza a fost ideea de a-i da rolul titular fostului june-minune pierdut mai bine de un deceniu in dementa drogurilor, Robert Downey Jr., si revenit glorios in ultimii ani (Wonder Boys, Kiss Kiss Bang Bang, Zodiac), dupa aparitia surpriza din serialul Ally McBeal. Si Downey Jr. umple pur si simplu ecranul, cu un zambet malitios si excelentul si subtilul sau talent comic, asezonat aici – dincolo de un delirant barbison – cu doza de amoralitate si ireverenta a personajului sau initial, mogulul fabricant de arme (pentru armata SUA in lupta sa impotriva terorismului) Tony Stark, afemeiat, sarmant si lipsit de scrupule. Dar lucrurile deraiaza rapid, din momentul in care, venit in Afganistan sa-si prezinte cea mai noua dracovenie ucigatoare, omul e rapit de o grupare terorista cu aspect foarte taliban, desi membrii ei se comporta ca freelanceri. De aici incolo, asistam la transformarea domnului Tony Stark in fierotenia lucioasa si neinteresanta din titlu, care porneste propriul razboi cu Raii de serviciu – fie ei in pustie (salvand bietii bastinasi de bestiile al caror intelect pare a fi undeva la nivelul molustelor) sau mult mai aproape de casa. Jeff Bridges – chel, supraponderal si cu o ditamai barba in rol de adjunct al lui Stark – are practic tatuat pe frunte cu majuscule bad guy! Dar el pare macar ca se distreaza copios, ceea ce nu poti spune despre bietul Terrence Howard (cu un aspect complet pierdut / stingher in chip de colonel american apropiat al eroului) sau despre frumoasa Gwyneth Paltrow (care chiar nu prea are ce sa faca in postura (rol aproape telegrafiat) de secretara eficienta si inamorata a lui Tony Stark. Recunoastem ca exista momente comice absolut simpatice – in frunte cu exercitiile de laborator ale savantului Tony intru perfectionarea costumului care il transforma intr-o veritabila masinarie de razboi sau monologurile delicioase tinute roboteilor-ajutori – dar zborurile si bataile n-au, dincolo de abuzul de efecte speciale generate pe calculator, nimic interesant ori realmente spectaculos de oferit ochilor – si cu atat mai putin mintii. Iar izul de propaganda US autolinistitoare iti ramane pe retina si, amar, in creier. Drept care singurul atu autentic al filmului e Downey Jr., pana sa fie inghitit de luciosul costum rosu-auriu.
