Ioan Flora era unul dintre poetii importanti ai literaturii romane de astazi. Autor al multor carti remarcate si premiate, atat cata vreme a trait in Serbia, la Pancevo, cat mai ales dupa ce a venit in Romania, in anii '90, Ioan Flora a incetat din viata la 3 februarie 2005, in modul cel mai tragic-neasteptat.
Ultimul sau volum antum – s-a spus – parea ca a fost un semnal pe care si l-a dat singur poetul: se intitula „Dejunul sub iarba”, o parafraza ironica a titlului celebrului tablou al lui Renoir „Dejunul pe iarba”. A debutat in 1970, cu volumul „Valsuri”, dupa care au urmat, printre altele, „Iedera”, „Fise poetice”, „Terapia muncii”, „O bufnita tanara pe patul mortii”, „Discurs asupra strutocamilei”, „Iepurele suedez”, „Medeea si masinile ei de razboi”, „Iapa Dunarea”, o impozanta antologie a operei sale de pana atunci. A tradus si a fost tradus in mai multe limbi, printre care: maghiara, macedoneana, slovaca, sarba, engleza, franceza. A primit premiul de la Struga, in 1978, premiul Nolit din Serbia (1989), Premiul Uniunii Scriitorilor (1997), Premiul ASPRO (1997). A tradus mult din poezia sarba, printre altele opera celebrului sau coleg Vasco Popa, a fost o punte intre cele doua culturi, dupa ce functionase ca profesor si apoi ca redactor de revista (la „Libertatea” si „Lumina” din Pancevo) in Banatul Sarbesc. In Romania a lucrat la Ministerul Culturii, la Muzeul Literaturii Romane din Bucuresti, era, in momentul plecarii, secretar al Uniunii Scriitorilor.
Un an de cand Ioan Flora nu mai e cu aceia care citesc poezie, cu aceia care-l ascultau cand recita cu glas tunator, un an de cand n-a mai lansat un nou volum, cu energia care-l caracteriza. Opera sa, fara a fi fost incheiata atunci cand moartea l-a surprins, este totusi una implinita, chiar daca avem senzatia ca poetul ar mai fi avut multe de spus.
