Indiscutabil, actuala productie a Operei bucurestene cu "Trubadurul" ne pune in fata unor intrebari pe cat de simple pe atat de fundamentale. De ce anume mergem la opera?… si… De ce il iubim pe Verdi? Numai daca ne punem asemenea probleme putem formula aprecieri asupra ultimului spectacol bucurestean al regizorului Alexander Hausvater.
Este "un spectacol de imagine"… aprecia intr-o declaratie publica Viorica Petrovici, artistul scenograf al spectacolului. Are dreptate. Este un spectacol de imagine cu muzica. Cu muzica de Verdi. Caci Verdi a fost si el folosit in aceasta spectaculoasa montare. Apare chiar pe scena, in avanscena. Iese "din rama". Isi intampina publicul chiar inainte de inceputul spectacolului. Afisand o figura de martir, cu steagul in mana, luand parte la dramele eroilor sai. Este un procedeu – sa-l numim – post-modern de a stabili o relatie functionala cu spectatorul. Spectacolul in sine? Se doreste a fi un spectacol total. Cu actori cantareti si cu actori care mimeaza. Cu actori de circ cocotati pe picioroange si cu efecte pirotehnice spectaculoase. Plastica scenica este in adevar seducatoare. Exista chiar o obsesie privind folosirea fiecarui cotlon al spatiului scenic. Exista o aglomerare de efecte care paraziteaza, literalmente, muzica si drama. Daca se mai poate vorbi de un flux dramatic! Este o aglomerare care devine obositoare, este un puzzle, prin multitudinea efectelor-surpriza. Iar aceasta, in ciuda faptului ca momentele scenice dispun de o succesiune alerta. Putine, foarte putine sunt momentele in care – poate numai spre final! – spatiul scenic face loc respiratiei celei mari a muzicii, a relatiei dintre personajele dramei. Mai este, oare, cazul sa evocam aspectele unei eventuale adecvari intre muzica, drama si spectacolul propriu-zis? Hausvater nu si-a propus asa ceva. Dar Verdi? Cu un secol si jumatate in urma compozitorul a imaginat un spectacol muzical-dramatic de autentica substanta romantica. Un romantism paseist ce hraneste un libret complicat, datorat unui autor de valoare medie, lui Salvatore Cammarano. Este drama iubirii, a iubirii pasionale, a iubirii imposibile, este drama onoarei conditionate de vechea lege a talionului, a razbunarii. Melodia verdiana este in adevar geniala. Pentru ca surprinde cu uimitoare inspiratie viata sufleteasca a eroilor, tumultul interior al dramelor sensibilizate de muzica, conduse de melodie, melodie care isi prelungeste sensurile catre noi, catre public. In acest context Hausvater nu imagineaza compatibilitati cu plastica scenica, ci face explicitari vizuale cu caracter pleonastic, parazitar, reluand si traducand vizual ceea ce ne spune muzica, in paralel cu aceasta. Era nevoie? Poate. Evident, pentru un public hranit de cultura spectacolului televizoristic, potopitor in contextul actual al existentei noastre. Cu greu il recunosti aici pe autorul marilor spectacole – din stagiunile teatrale bucurestene anterioare – "Au pus catuse florilor" si "Don Juan & Faust". In acestea din urma, prea-plinul ideilor isi gasea o solutionare scenica tulburatoare, uimitoare chiar. In spectacolul "Trubadurul" suvoiul ideilor, cum se exprima regizorul insusi, "gaselnitele scenice", cum le-as numi, curg de la sine, fiind rareori conditionate de relatia muzical-dramatica. Asa a facut-o cu patru ani in urma, Petrika Ionescu imaginand tot pe scena Operei bucurestene montarea "Oedipe"-ului enescian. Este flatata cultura imaginii, aspect la care rezoneaza o parte a publicului. Acesta este trendul actual in unele case europene de opera. Nu la "Metropolitan", nu la "Scala" sau la "Covent Garden". Aspectul muzical al spectacolului? Se dovedeste a fi impresionant in ce priveste evolutia ansamblurilor, a corului condus de neobositul, de uimitorul maestru Stelian Olariu, de orchestra antrenata de elanul mobilizator, atent rostuit, al tanarului dirijor Iurie Florea. Momente muzicale valabile, emotionante, momente perfectibile vocal si scenic ne-au oferit soprana Mariana Colpos, mezzosoprana Liliana Lavric, tenorul Akhmed Agadi. Impresionanta se dovedeste a fi tinuta profesionala a baritonului Iordache Basalic in rolul Contelui de Luna, seniorul feudal absolutist si crud, stapanit de patima iubirii, a razbunarii. Este unul dintre marile roluri de bariton din repertoriul verdian. Regizorul construieste aici o aparitie grotesca ce aditioneaza trasaturilor unui corsar datele vedetei tip superstar din panoplia muzicii pop. Este firesc sa dubitam in privinta faptului ca regizorul a cunoscut, a inteles sau a iubit muzica lui Giuseppe Verdi. Noi o iubim si o respectam. Din acest motiv mergem la opera.
