Dacă aţi uitat tărăşenia din vara lui 2012, v-o amintesc pe scurt. Acum vreun an şi ceva a apărut o acuzaţie de plagiat referitoare la o teză de doctorat de la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, teză scrisă de un prim-ministru în funcţie şi coordonată de un fost prim-ministru. Conform regulamentelor universitare, a fost sesizată Comisia de Etică a Universităţii; aceasta a constatat, în unanimitate şi fără echivoc, că teza e un plagiat şi a sesizat Senatul Universităţii; la rândul său, acesta a cerut Ministerului Educaţiei, emitentul diplomei de doctor, să o anuleze. Aici, lucrurile s-au complicat, pentru că ministerul a găsit o lege care zice că demnitarii nu pot fi judecaţi de către muritori, drept care a apelat la propriul Consiliu Naţional de Etică.
Componenţa acestuia fusese schimbată în pripă, de către un fost lider sindical devenit brusc ministru, pentru că foştii membri (care constataseră şi ei plagiatul) nu aveau bască. Consiliul ăsta a numit o comisie tehnică (din care făcea parte, printre alţii, avocatul îndru-mătorului tezei de doctorat în chestiune); comisia asta, ferindu-se să compare textul A cu textul B, a zis că lucrarea de doctorat e bine documentată, că are titlu clar, introducere, cuprins şi încheiere, deci e OK. Aşa a şi rămas.
Noi am înţeles din povestea asta că o comisie formată din profesori universitari aleşi pe criterii profesionale, care au coordonat sute de lucrări de doctorat, e aptă să judece dacă un muritor a plagiat sau nu, adică dacă a preluat fără ghilimele un text deja publicat, dar nu şi dacă un demnitar a făcut asta. Pentru demnitarii numiţi politic e nevoie, nu-i aşa, de judecata unui Comitet cu membri numiţi pe criterii politice. Există deci plagiat obişnuit şi plagiat de demnitar, care e mult mai sofisticat şi mai greu de identificat, după cum există master sau doctor comun şi master sau doctor demnitar. Ca să nu mai fie confuzii şi discuţii neprincipiale, chiar mă gândeam să propun ca demnitarii să nu-şi mai scrie pe cărţile de vizită “dr.”, ca toţi ghiolbanii, ci “dr. dm.” sau ceva în genul ăsta, poate chiar “dottore”.
Tocmai mă liniştisem, crezând că am înţeles cum stă treaba, când evenimente neaşteptate mi-au bulversat convingerile. În urmă cu câteva săptămâni, presa a descoperit asemănări izbitoare între lucrarea de disertaţie pentru masterat a doamnei Ştefania Duminică, se-cretar de stat (adică demnitar, care va să zică), şi o altă disertaţie, scrisă cu câţiva ani în urmă. Dar asemănările erau mari de tot, în sensul că nu era schimbată decât prima pagină, aia cu numele autorului şi al instituţiei de învăţământ, în rest fiind păstrate până şi greşelile de ortografie din textul original. Aceeaşi Comisie de Etică a Universităţii Bucureşti a constatat, cu aceeaşi unanimitate şi lipsă de echivoc, plagiatul.
Aici apare surpriza: pe baza deciziei acestei comisii de muritori, doamna demnitar a fost destituită, pentru că a plagiat. Unii zic că a fost demisă pentru că era liberală, dar eu nu cred. N-a mai fost nevoie de deranjul Consiliului Naţional pentru demnitari. De altfel, i-a fost retrasă funcţia, dar nu şi diploma de master. Iar nu mai înţeleg: poate fi judecat un master-demnitar de nişte profesori universitari fără calificare politică?
În final, ghiciţi cine a destituit-o pe doamna demnitar. Felicitări, v-aţi prins, este chiar doctorul-demnitar despre care a fost vorba la început. Când îl vedeţi, întrebaţi-l cum e cu diferitele specii de plagiat.
P.S. Lăsând gluma la o parte, e de discutat dacă, având în vedere că în cazul Duminică nu era vorba de plagierea câtorva sute de pagini, ci a unei lucrări întregi, coordonatorul acestei dizertaţii poate fi scos din cauză. Ori n-a băgat de seamă, şi atunci are serioase lacune profesionale, ori a trecut cu vederea, şi atunci se cheamă într-un fel cu “art.” la început.
