Expresia „bolnavul Europei“ a fost lansată de țarul Nicolae I în discuțiile cu ambasadorul Imperiului Britanic despre situația Imperiului Otoman, în preajma războiului din Crimeea. La puțin peste 150 de ani, ecuația geopolitică europeană este remarcabil de similară și are aceiași actori: Occidentul, Rusia și Turcia, cu un factor agravant care este Crimeea. Problema turcă a revenit și, deocamdată, cel puțin în Occident, nimeni nu știe cum să o rezolve. În mulțimea de necunoscute care privesc implicațiile loviturii și contraloviturii de stat din Turcia, există însă și o certitudine: Occidentul nu își poate permite să izoleze și să abandoneze Turcia.
Prima necunoscută care privește Turcia este natura regimului pe care îl va impune în cele din urmă președintele Erdogan, dincolo de dictatura personală. Erdogan nu a făcut un secret din faptul că nu privește democrația ca pe un sistem politic în sine, ci ca pe un „vehicul“ către altceva. Dacă acest altceva este tirania pe care a instituit-o în ultimele zece zile, când prin declararea stării de urgență și-a însușit întreaga putere și a suspendat drepturile civile ale turcilor, sau ceva mai sinistru este o chestiune crucială pentru viitorul Turciei și al relațiilor sale cu Occidentul. Acțiunile lui Erdogan de după tentativa de lovitură de stat seamănă, uneori până la identitate, cu cele ale lui Mussolini, Hitler, Stalin sau Mao, cei trei lideri totalitari ai secolului al XX-lea, și, cel puțin la noi, cuvântul „totalitarism“ a fost rostit și scris în legătură cu regimul Erdogan, dar, dacă ne menținem în limitele stricte ale definiției, regimul turc nu este unul totalitar sau, cel puțin, nu încă. Ceea ce îi lipsește este dimensiunea ideologică. Iar singura ideologie pe care o poate asuma regimul Erdogan este islamismul. Problema revine, așadar, la întrebarea: „Ce fel de regim islamist dorește să instaureze Erdogan în Turcia?“.
Propaganda turcă susține că ținta valului masiv de epurări din ultimele zece zile – zeci de mii de militari, polițiști, funcționari publici, cadre didactice, dar și oameni de știință și profesori universitari – este „virusul Gülenist” care ar fi infectat statul, armata și școlile turce. Organizația Hizmet a lui Fethullah Gülen are ea însăși țeluri islamiste, iar Gülen nu este nici el un democrat de convingere ci tot de conjunctură, iar propaganda lui Erdogan dorește să consacre criza turcă drept un război între două variante de islamism. În pofida faptului că încă de la venirea sa la putere, acum 13 ani, Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) a fost descris drept „islamist moderat”, dar adevărul este că nimeni nu știe care este raportul între islamism și „moderație”. Ceea ce știm este că doctrina AKP este inspirată de islamismul promovat de Frăția Musulmană în Egipt, o ideologie care îmbină elemente moderne totalitare evidente cu fundamentalismul religios „tradițional”. Ceea ce nu știm este cum ar arăta o țară în care ideologia islamistă a Fraților ar deveni lege fundamentală, pentru că nu s-a încercat niciodată. Ce-i drept, în Maroc, partidul la putere – numit tot Partidul Justiției și Dreptății – este la fel ca și fratele său din Turcia, tot un partid islamist inspirat de Frăție, dar acolo puterea este seculară și se află în mâinile regelui. Cazul Hamas – altă ramură a Frăției – este oarecum irelevant pentru că situația din Gaza este una particulară și marcată de războiul împotriva Israelului. Singurul exemplu pe care îl avem este țara de origine a Frăției Musulmane, unde am avut parte de aproape un an de guvernare islamistă sub președinția lui Mohamed Morsi, în 2012-2013. Morsi a promis libertăți politice extinse și „democrație islamică”, dar după numai câteva luni a încercat să modifice Constituția pentru a introduce sharia, a limita drepturile femeilor și a-și consolida puterea personală, astfel că armata, sub conducerea lui Abdel Fattah al Sisi, l-a îndepărtat pe Morsi de la putere printr-o lovitură de stat și a instaurat un regim cel puțin la fel de represiv, dar secular. Lovitura de stat din Egipt a stârnit furia lui Erdogan, care a rupt relațiile cu Egiptul și nu contenește să ceară eliberarea lui Morsi. Chiar săptămâna trecută, după tentativa de lovitură de stat, Erdogan a dat un interviu la Al Jazeera, în care l-a atacat din nou pe al Sisi, calificându-l drept un „pucist” asemeni celor din Turcia, care și-a ucis mii de compatrioți. Mesajul transmis în Orientul Mijlociu este limpede: „Calea către islamism este sigură în Turcia și vom avea grijă de toți puciștii seculariști la timpul potrivit”.
Că Erdogan și AKP vor să arunce peste bord și ultimele rămășițe ale kemalismului secular o dovedește și noua Constituție pe care preşedintele turc dorește să o adopte și care, pe lângă instaurarea regimului prezidențial, urmărește să elimine orice referință la caracterul secular al republicii turce. Cum a declarat scurt președintele Parlamentului de la Ankara, „secularismul nu își are locul în noua Constituție”.
Pericolele islamismului
Cel mai mare pericol al forțării introducerii unui regim islamist este cel al unor confruntări interne, dacă nu chiar cel al războiului civil. Societatea turcă este, evident, majoritar islamistă, dar există o componentă secularistă importantă de cel puțin 40% din populație. Această forță, chiar dacă acum este supusă unei represiuni brutale și intimidărilor, se va regrupa la un moment dat și va dori să riposteze. Confruntarea, indiferent de forma pe care o va lua, va slăbi și va destabiliza și mai mult statul turc și va amenința stabilitatea regională.
Pe de altă parte, un regim islamist inspirat de Frații Musulmani va crea o mulțime de probleme politice în Orientul Mijlociu. În afară de Turcia lui Erdogan, regimul lui Morsi a fost susținut doar de Qatar. În schimb, al Sisi are susținerea Emiratelor Arabe Unite și a Arabiei Saudite, care, din motive care țin de relațiile ideologice și de putere din lumea arabă, consideră Frăția Musulmană drept o amenințare existențială și, ca atare, unul din cei mai mari inamici ai monarhiei saudite. După dezastrele din Siria, Irak, Libia și Yemen și ascensiunea Statului Islamic, ultimul lucru de care are nevoie Orientul Mijlociu ar fi creșterea tensiunilor între Turcia și Arabia Saudită sau între arabi și turci.
În al treilea rând, problema armatei rămâne o mare dilemă pentru Erdogan. Deși a arestat sau demis o treime din conducerea armatei, Erdogan nu poate, în mod realist, să elimine cu totul componenta secularistă foarte puternică dintr-o armată de peste un milion de oameni. Pentru a-și consolida regimul și pentru a face față numeroaselor amenințări externe – rebeliunea kurdă, Statul Islamic, atacurile teroriste, ascensiunea Rusiei – , Erdogan este obligat să consolideze armata, dar, consolidând armata, nu va face decât să crească riscurile ca aceasta să îl îndepărteze de la putere printr-o nouă lovitură de stat. Dacă în instituțiile statului și în serviciile de informații, Erdogan poate aduce credincioși fideli, el este obligat să mențină o armată profesionistă, care poate fi un factor de apărare și diseminare a secularismului. Această tensiune latentă între guvernarea islamistă și armata secularistă va constitui și în următoarea perioadă un factor de instabilitate și incertitudine internă.
În al patrulea rând, un regim islamist pe teritoriul Europei și în pragul Uniunii Europene reprezintă un element de preocupare serioasă pentru Occident. Islamismul politic este expansionist și, prin urmare, există un pericol concret de destabilizare a Balcanilor de către o Turcie islamistă. Încă de pe vremea în care fostul premier Ahmet Davutoglu era ministru de Externe, Turcia a lansat o campanie agresivă, economică și culturală de revenire în Balcani, care a trecut aproape neobservată în Occident și care a reușit cel puțin în două țări, Bosnia și Kosovo. Radicalizarea musulmanilor din Balcani de către o Turcie islamistă nu mai reprezintă de acum un scenariu îndepărtat, ci trebuie luată în considerare ca o amenințare posibilă.
În umbra Rusiei
S-a discutat mult în ultimele zile despre posibila voltă strategică a lui Erdogan dinspre Occident spre Rusia, invocându-se demersurile de normalizare și reapropiere turco-ruse inițiate luna trecută de Ankara după doborârea avionului rus în noiembrie și după declarațiile lui Erdogan privind un triunghi Rusia-Turcia-Iran care să rezolve numeroasele probleme din Orientul Mijlociu. A fost pusă chiar în discuție apartenența Turciei la NATO după ce secretarul de Stat John Kerry a avertizat că ar putea fi suspendată din Alianță dacă represiunile vor continua și după ce Ankara a crescut presiunile asupra Statelor Unite în privința extrădării lui Gülen.
Adevărul este însă că Turcia nu are alternativă la NATO, o alianță în care are statut egal cu Statele Unite și cu celelalte puteri occidentale. În relația cu Rusia, lucrurile stau cu totul altfel. Erdogan a inițiat procesul de normalizare după ce a realizat că economia turcă sângerează ca urmare a sancțiunilor impuse de Rusia, al treilea partener comercial al Turciei. După 15 iulie, șansele ca economia turcă să sufere și mai mult au crescut și, ca atare, și slăbiciunea Turciei în raporturile cu Rusia. Or, dacă știu să facă ceva foarte bine, rușii știu să exploateze slăbiciunile altora în binecunoscul joc de sumă zero care caracterizează politica externă a Moscovei. Simplu spus, cu cât Turcia va fi mai slabă – și, inevitabil, va fi – și va face un pas înapoi, cu atât Rusia va avansa în spațiul de mișcare al Turciei și își va extinde influența și puterea în curtea din spate a lui Erdogan. Deja, după anexarea Crimeii și consolidarea forțelor sale militare în peninsulă, Rusia a creat o așa-numită bulă Anti-Acces Area Denial (A2AD) deasupra Mării Negre care acoperă și coasta turcă, ceea ce riscă să transforme Marea Neagră cu adevărat într-un lac rusesc unde influența Turciei va fi diminuată până la irelevanță. Acum Rusia caută să facă același lucru și în Mediterana de Est, prin întărirea bazelor din Siria. Turcia se va vedea astfel în situația de a fi înconjurată dinspre nord și sud de Rusia, ceea ar face-o extrem de vulnerabilă militar în fața Rusiei. Pe de altă parte, orice pierdere a influenței Turciei în Est, în special în Caucaz, în special în Azerbaidjan, ar însemna o revenire în forță a Rusiei, cu toate consecințele privind controlul rutelor energetice dinspre Caspica. Într-un triunghi cu Rusia și Iranul – rivali istorici, de altfel -, Turcia s-ar afla într-o poziție cel puțin secundară, dacă nu subordonată, și riscă să devină irelevantă în echilibrul regional, dar și european. Dacă nu cedează complet propriilor temeri paranoice, Erdogan va fi obligat să accepte că prezența Turciei în NATO este cel mai bun aranjament de securitate posibil.
Ce poate face Occidentul?
Nu mare lucru, dar asta nu înseamnă că este total lipsit de pârghii. Amenințările cu înghețarea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană nu îl vor impresiona pe Erdogan pentru că nimeni nu mai crede că Turcia ar putea adera curând la UE, mai ales după instaurarea unei dictaturi islamiste. Există însă pârghii economice care pot fi activate discret. O fi Rusia al treilea partener comercial al Turciei, dar primul este Uniunea Europeană, iar din UE, de departe cel mai important, este Germania, care reprezintă destinația privilegiată a exporturilor turcești. Investițiile europene în Turcia sunt masive și sunt cruciale pentru sănătatea economiei turcești și, de aceea, Erdogan nu își poate permite să rupă relațiile cu UE. De aceea, UE ar trebui să inițieze, sub leadership german, un dialog cu Turcia în care să îi explice lui Erdogan ce e acceptabil și ce nu. În mod cât se poate de realist, nu ne mai putem aștepta ca Turcia să devină prea curând o democrație, dar lui Erdogan trebuie să i se transmită clar că Occidentul nu va accepta o tiranie scăpată de sub control cu execuții publice și alte orori. În al doilea rând, ar trebui negociat rapid un termen clar pentru ridicarea stării de urgență și restaurarea drepturilor civile ale turcilor. În al treilea rând, se va putea discuta și despre restaurarea, măcar parțială, a statului de drept și independenței Justiției.
Ceea ce nu își poate permite Occidentul este să izoleze Turcia. După nebunia epurărilor staliniste sau maoiste, Turcia are o armată slăbită și timorată, servicii de informații slăbite și lipsite de profesioniști, forțe de ordine slăbite, un aparat de stat slab și intimidat de asaltul AKP asupra instituțiilor, o Justiție decimată, și un sistem de Educație și Sănătate aproape distruse. Deși Erdogan susține că prin epurări întărește Turcia, ceea ce a reușit să facă în realitate este să slăbească statul turc până la disfuncționalitate și să îl facă extrem de vulnerabil la amenințări interne și externe. Dacă Occidentul nu intervine pentru stabilizarea Turciei, riscăm să avem un nou stat eșuat la granițele Europei. Iar o Turcie eșuată nu va însemna doar incapacitatea de a ține sub control fluxul de imigranți dinspre Siria, marea grijă a europenilor în acest moment, va însemna haos într-o țară de 80 de milioane de oameni și un deznodământ militar.
