Intr-una din zilele trecute, am rasfoit "Critica facultatii de judecare" prin niste holuri de spital. In interes personal. Cartea asta e considerata fondatoarea esteticii moderne si cea care submineaza prin "Analitica sublimului" suprematia frumosului. Dincolo de faptul ca se trage, in multe privinte, din empirismul lui Hume si dintr-un curent senzualist care impregna gandirea Secolului Luminilor, aceasta ultima "Critica" a lui Kant imi pare precursoarea vitalismului si autenticismului, a lui "carpe diem" ca filosofie de viata. Un capitol se numeste "Despre reprezentarea estetica a finalitatii naturii" si enunta ideea placerii izvorate din perceperea finalitatii unui lucru. Adica, la sfarsitul acestui articol, eu voi simti o placere sau o neplacere in functie de rezultatul estimat: mi-a iesit un text bun sau prost. Dar placerea ca functie a finalitatii este formulata de Kant intr-un mod surprinzator: "Obiectul este numit final doar atunci cand reprezentarea sa este legata nemijlocit de sentimentul de placere, iar aceasta reprezentare insasi este o reprezentare estetica a finalitatii". Pana sa intre filosoful in amanunte, senzatia mea – daca o formulare argumentativa poate fi evaluata prin senzatii – este ca avem aici o teorie a orgasmului. Freud nu putea sa nu apara dupa ce o astfel de afirmatie a intrat in panteonul gandirii europene. Teoria estetica a lui Kant imprumuta tacit dintr-o reflectie asupra atractiei sexuale. Din sistematizarea experientei sexuale este indusa experienta estetica. Cu toate bemolurile inserate de Kant in privinta relatiei dintre estetic si moral, se pare ca metafizica murise inca de pe vremea aia, la 1790. si inca impuscata de criticul "ratiunii pure".
P.S. La rubrica "Crochiu" din ziarul de ieri, printr-o regretabila eroare, numele scriitorului spaniol Francesco Umbral a aparut scris gresit, Umbria.
