Aniversând 85 de ani de la nașterea dramaturgului Teodor Mazilu, azi, Casa de producție a TVR propune spre difuzare pe TVR2 o comedie savuroasă: „Proștii sub clar de Lună”, adusă în actualitatea anilor ’90 de regizorul Dominic Dembinski, cu ajutorul unei distribuții de excepție: Magda Catone, Mircea Rusu, Florin Zamfirescu, Mitică Popescu, Alina Chivulescu și Camelia Zorelescu.
Două cupluri se despart și se reîmpart în comedia lui Teodor Mazilu. Gogu o părăsește pe Clementina pentru Ortansa, Ortansa îl părăsește pe Emilian pentru Gogu și cei doi se unesc sub semnul banului. Dar nu trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Pentru că uneori fericirea nu înseamnă nici bani, nici iubire.
„În spectacolul meu surprind o lume superficială, mercantilă şi limitată, supusă unui zeu suprem: Televizorul. Acest obiect devine esenţial căci debitul său de subcultură însoţeşte mai tot timpul avatarurile personajelor ce se inspiră sau se regăsesc în lumea de clişee a micului ecran. Am menţinut intact procedeul mazilian de a face comedie în maniera lui Cehov, să zicem. Trăirile sunt autentice, credibile, omeneşti, chiar atunci când contextul este satiric. Nu va fi o caricatură dramatică, ci o lume vie, foşnitoare, unde răul se confundă cu binele lăsându-l pe spectator să judece -singur“, spune regizorul Dominic -Dembinski.
Născut pe 11 august 1930, Teodor Mazilu ar fi împlinit săptămâna trecută 85 de ani. Comparat des cu Caragiale, pentru aciditatea caracterizărilor sale, precum și pentru selecția personajelor, Mazilu este dramaturgul român care a reușit performanța de a lua peste picior un regim despotic și, totuși, de a fi jucat. Cu toate acestea, premiera absolută a piesei „Proștii sub clar de Lună“, pusă în scenă de Lucian Pintilie în 1963 la Teatrul Bulandra, a fost interzisă după câteva reprezentații.
Complet inconfortabil în postura de cetățean model al României comuniste, Mazilu duce o viață tulburată de toate excesele vremii, urmărită îndeaproape și permanent criticată de „regim“, dar extrem de prolifică din punct de vedere artistic. În acest context, comediile lui Mazilu trec, toate, dincolo de replica savuroasă, în observația hiperlucidă, într-o radiografie care tranșează, fără vreo ezitare afectivă, toate emoțiile umane și toate acele tipologii care populau România de ieri și, în bună măsură, populează România de astăzi.
