Trebuie să te cheme Ingmar Bergman sau măcar Radu Jude ca să le dai oamenilor o veste atât de cutremurătoare ca asta: dragostea pur şi simplu nu există. Omul se naşte, trăieşte şi moare singur şi cea mai mare minciună dintre toate cele pe care trebuie să le înghiţim în viaţă este chiar instituţia căsătoriei.
Spectacolul “Scene dintr-o căsnicie”, noua premieră a Teatrului Naţional din Timişoara, pe un text de Ingmar Bergman, marchează debutul cineastului Radu Jude în teatru şi este cu totul şi cu totul nerecomandat fanilor Valentine’ s Day. În acest spectacol nu veţi vedea inimioare de pluş sau iepuraşi de ciocolată, ci ură, dezgust şi dispreţ în forma lor cea mai pură. Şi Doamne fereşte ca o domnişoară sensibilă să afle că într-o zi nu prea îndepărtată “pisi” sau “iubi” va ajunge să nu o mai poată suferi. Dar acest lucru se va întâmpla cu certitudine.
În anul 1973 când Ingmar Bergman a realizat miniseria TV “Scene dintr-o căsnicie” în Suedia rata divorţurilor s-a dublat, iar marele cineast a şi fost găsit ţap ispăşitor pentru asta. Evident însă că nu arta e vinovată pentru eşecul căsătoriilor, ci cei care au fost atât de naivi încât să creadă că pe lumea asta există dragoste.
Marianne (Alina Ilea) şi Johan (Ion Rizea) formează un cuplu cu o căsnicie perfectă, cu cariere perfecte, cu o casă perfectă (acţiunea se petrece în mare parte în locuinţa elegantă a cuplului, în care patul conjugal troneaza ca un martor tăcut al vieţii lor schizoide – scenografia e semnată de Iuliana Vîlsan), cu doi copii perfecţi şi cu toate zilele de duminică perfecte cu masa de prânz perfectă, programată deja pentru tot restul vieţii la bunicii perfecţi.
Cei doi sunt intelectuali sofisticaţi. În living este atârnat un afiş al filmului “Persona”, de unde deducem că personajele lui Bergman sunt fani ai cineastului cu acelaşi nume (e aici o relaţie aproape pirandelliană dintre personaje şi autor). Sunt rafinaţi şi eleganţi. Şi totuşi nimic nu e mai groaznic pe lume decât doi soţi care încep să se urască. Existenţa lor numai bună de afişat pe un panou publicitar la o reclamă pentru asigurarea de viaţă este în realitate o mare minciună. Încă de la primele scene simţi tensiunea dintre ei şi pe măsură ce timpul trece ura creşte, se materializează, poţi atinge parcă toată acea încărcare de energie distructivă. El e furios, ea pasiv-agresivă. Când el îi dă stând cu spatele, neputând să o privească în ochi, vestea: “Sunt îndrăgostit de o altă femeie” (replică pe care o vom auzi peste zeci de ani în “Marţi după Crăciun” al lui Radu Muntean, ca un omagiu adus serialului lui Bergman), ea se agaţă, cu toată fiinţa de el, plânge, se zvârcoleşte, i se dăruieşte toată într-o partidă de sex nebun, deşi până atunci nu se dovedise prea pasională, dar totul e în zadar. Cuplul perfect se destramă.
Îi vom regăsi peste ani schimbaţi cu totul. El – chel şi uşor adus de spate, ea – o femeie parcă şi mai frumoasă pentru că la 40 de ani şi-a câştigat în sfârşit încrederea în sine. Pentru a sublinia schimbarea totală a femeii, Radu Jude introduce aici o altă actriţă în rolul lui Marianne, pe superstarul trupei din Timişoara, Claudia Ieremia. Numai că femeia asta sigură pe ea, venită să ceară oficializarea divorţului, nu mai are nimic din tânăra părăsită şi pierdută în propria viaţă. Ea poate în sfârşit să-i spună bărbatului care a rănit-o tot ce ar fi vrut să-i zică la despărţire. Şi o face fără milă. El este acum un “vierme ghebos”, un “dobitoc” şi, evident, un “impotent”. Aceasta este cea mai veche şmecherie din manual pe care însă nici o femeie nu ratează să o folosească şi la care nici un bărbat nu ezită să “pună botul”. Acum intră în “peisaj” bărbatul cel nou care va fi mereu, în comparaţie, mai viril, mai bine dotat, mai tandru, cel cu care femeia a ajuns la deplină împlinire sexuală. Bărbatul făcut knock-out recurge la argumentul suprem: muşchii. Şi cei doi ajung să se bată cu sălbăticie, luptă unul contra celuilalt pe viaţă şi pe moarte. Ura dintre ei a atins culmile gloriei. Şi plini de sânge, obosiţi după o cruntă bătălie, ajung la o concluzie măreaţă: “Trebuia să începem să ne batem mai demult.”
Povestea lor va merge mai departe şi chiar dacă vor fi căsătoriţi cu alţi oameni, cei doi vor rămâne amanţi toată viaţa, de unde deducem că între dragoste şi ură va fi întotdeauna o linie atât de fină încât uneori nu le poţi deosebi una de cealaltă.
Montarea lui Radu Jude este una clasică, de tip old school, se concentrează pe text, pe jocul actorilor şi pe relaţiile dintre ei. Poate că această cheie este cea mai potrivită pentru acest text care scoate în evidenţă jocul excelent al celor trei actori.
Cât despre căsătorie, dacă ar fi să tragem o concluzie, am putea să o împrumutăm de la un alt nordic, Søren Kierkegaard, care spunea: “Dacă te însori, vei regreta. Dacă nu te însori, vei regreta. Fie că te însori, fie că nu te însori, tot vei regreta." Comentând acest paragraf, un delicios personaj din filmul islandez “Noi, Albinosul” spunea: “Ce pretenţii să ai de la un filosof pe care-l cheamă Cimitir?”
Dar poate că nu doar pe Kierkegaard îl cheamă aşa, poate că adevăratul nume al căsniciei ar trebui să fie tot "Cimitir", un loc unde cei ce intră pot lăsa orice speranţă că sufletele lor vor mai ieşi vreodată de acolo vii.
