Dacă analizăm mai bine poveştile de insucces ale patriei noastre, vedem că, de fapt, tot ceea ce este esenţial pentru o naţiune nu funcţionează la noi. Educaţia suferă de o continuă reformită. Cum se apropie bacalaureatul, o nouă reformă se anunţă, iar bieţii elevi, şi-aşa nu prea îndrăgostiţi de carte, nu mai ştiu nici ce fiţuici să-şi mai confecţioneze. La universităţi clanurile domnesc mai ceva ca-n Ferentari. Valoarea se impune foarte greu sau deloc, relaţiile dictează. Doctoratele sunt date de profesori care ei înşişi nu ar fi în stare să le ia dacă ar fi supuşi unui examen real sau, cum se spune prin mahalalele limbii române, pe bune. Învăţătorii şi profesorii sunt continuu ameninţaţi cu reducerea salariilor, după ce fuseseră ameninţaţi cu o mărire de 50% a acestora. Diferenţele de nivel între şcolile din marile oraşe şi cele de la ţară sunt ca de la cer la pământ. Multă lume ar spune că învăţământul este cel care formează lumea, îi insuflă principiile de funcţionare a societăţii şi abilităţile necesare pentru o funcţionare corectă. Am enumerat doar câteva carenţe majore ale învăţământului românesc, vizibile cu ochiul liber. Dar ele sunt nenumărate, mult mai multe şi mari şi mai mărunte, făcând, de fapt, sistemul nefuncţionabil.
Despre sistemul sanitar ce să mai vorbim? În fiecare zi, vreun pacient care s-a dus la spital pentru vreo operaţie simplă se trezeşte grav bolnav, cu viaţa în pericol. Spitale infectate cu pioceanic sau cu alte pericole mortale pândind la orice pas se găsesc cu nemiluita în patria noastră. Doctorii neglijenţi sau nepăsători, de asemenea, nu ne lipsesc, asistentele nesimţite şi nesimţitoare la altceva decât la foşnetul bancnotelor, iarăşi, sunt cu duiumul. Sau, mă rog, destule dintre cele care nu şi-au luat lumea-n cap să muncească pe bani buni în străinătate. Dacă învăţământul formează o lume, sistemul sanitar o păstrează în viaţă. Or, la noi nu există un interes real nici pentru formarea, nici pentru păstrarea omului în bune condiţii, astfel încât să poată fi util societăţii; că nu de dragul lui este omul îngrijit cu atenţie nicăieri, ci de dragul utilităţii sale, imediate şi pe termen lung. Ce deducem de aici? Păi, ceea ce ştie toată lumea. Că avem o clasă politică nesimţită, minată de o acută lipsă de viziune, chiar dacă se preface a o avea, pentru că altfel la ce bun să te mai baţi ca să ajungi la guvernare? Dar să nu anticipăm.
Nu sunt multe zile de când s-a anunţat că s-a retras şi firma care câştigase licitaţia pentru construcţia autostrăzii Comarnic-Braşov. O mică porţiune, o nimica toată faţă de necesarul României, în această fază a dezvoltării sale. Cu această ocazie, am aflat şi diferenţele de preţ pe care le practica societatea respectivă între kilometrul construit în Muntenegru şi cel contractat doar în România. După câte vedem, cel puţin în reclamele turistice, Valea Prahovei nu pare a fi mult mai accidentată decât relieful micii ţări muntoase din Balcani. Ziarele ne dezvăluiseră, de altfel, şi diferenţele de preţ pe care le practica Bechtel, dacă nu mă înşel, între Croaţia şi România, precum şi felul cum se respectau acolo termenele şi cum nu se respectă, fără urmări pentru vinovaţi, aici. Nu ştiu în Croaţia cum stau lucrurile, dar îmi închipui – s-ar putea să mă înşel – că, dacă într-o altă ţară din Europa un ministru al Transporturilor ar fi afirmat în anii ’40 că nu e nevoie de autostrăzi deoarece nu există încă circulaţie, acesta nu ar mai prea fi fost ales nimic, necum preşedinte al ţării, în anii următori.
Ei bine, la noi lucrurile se petrec tocmai pe dos. Şi atunci, sigur că se poate să fii ales doar pentru că minţi mai frumos decât altul, că oricum ştie toată lumea că minţi, încă din clipa în care te-ai înscris în competiţia electorală, sigur că se poate, după ce ai fost ales pe lista unui partid (oricâtă uninominalitate s-ar fi băgat între timp, tot semnul partidului prevalează), să treci cu arme şi bagaje la partidul cu program (să zicem) contrar, şi se pot o mulţime de alte şi alte lucruri care l-ar uimi pe oricare cetăţean conştient de rolul său într-o ţară democrată. Poate că, pentru demonstraţie, exagerez puţin rolul cetăţeanului conştient de valoarea votului său în ţările cu democraţie mai puţin originală: se pare că, în ultimii ani mai ales, minciuna, manipularea opiniei a căpătat o amploare şi o putere nesperată nici de Hitler, nici de Stalin, încât nici aiurea nu e mult mai bine, dar măcar de alegeri nu depind atâtea ca la noi.
Ceea ce e grav aici este nu numai că politicienii sunt lipsiţi de viziune pentru că sunt lipsiţi de cultură, ceea ce e şi mai grav este că nu avem o clasă de alegători care să fie în stare să înţeleagă şi să schimbe această situaţie, pentru că, vai!, oricine ar fi ales s-ar conforma repede sistemului corupt şi corupător, în care criteriul valorii este cu desăvârşire absent, temeinic înlocuit cu acela de apartenenţă la partid, la clan, la familie, la grupul de clienţi. Şi dacă anticorupţia îşi arată efectele, cealaltă, forţa de corupţie a sistemului, nu scade, ci se întăreşte.
Am enumerat numai câteva dintre pericolele de moarte care-l pândesc pe nou-născutul în România: spitalul, şcoala, şoseaua proastă. Şi atunci, la ce bun să te mai naşti în România? Ei, dacă ai putea alege…
