Cata vreme lustratia continua sa fie, de la “Proclamatia de la Timisoara” si pana azi, doar un deziderat, singurul criteriu care reglementeaza accesul persoanelor care au colaborat cu Securitatea in demnitati publice ramane, suverana, optiunea capricioasa si imprevizibila a electoratului. Chiar recunoscand-o asa cum e, surpriza provocata de ultimele sondaje de opinie, care au evidentiat procentele in crestere ale unui parlamentar judecat de CNSAS si impotriva caruia s-a dat sentinta de a fi facut politie politica, este un subiect asupra caruia merita sa ne oprim. Care pot fi explicatiile ce fac ca despre un om care pentru un segment al societatii, pentru unii dintre reprezentantii de marca ai elitei intelectuale nu ar mai avea ce cauta in viata politica si ar fi dator sa-si dea si demisia din Parlament, se dovedeste ca pentru multi altii dintre cei chestionati ramane in continuare aproape la vechea cota de incredere? Un prim gand ne duce la prestatia omului in cauza in ultimii 16 ani, la timpul in care s-a manifestat ca o persoana publica. A fost apreciat la cota cea mai inalta si, indiferent de cat de subiective, de relative, de discutabile sunt criteriile cu care electoratul recepteaza prestatia unui om politic, faptul ca bilantul este perceput prin excelenta pozitiv e un lucru care ne obliga sa ne intrebam in ce masura judecata noastra asupra trecutului unor oameni poate si trebuie sa ia in calcul si felul in care ei, dupa decembrie 1989, prin felul in care s-au pus in slujba semenilor lor, prin suma semnificativa a faptelor lor pot sa aiba parte de o partiala absolvire a pacatelor comise intr-un anumit timp.
Prin lipsa unanim recunoscuta de autoritate publica si de credibilitate, CNSAS a contribuit si el din plin la reusita surprizei oferite de ultimele sondaje. CNSAS a fost si continua sa ramana o institutie care nu-si gaseste inca modul normal de functionare si, urmare fireasca, nu reuseste sa convinga asupra probitatii, asupra seriozitatii si, deloc in ultimul rand, asupra independentei de factorul politic in luarea deciziilor. Toate acestea fac ca multe dintre sentintele Consiliului, care ar trebui sa se impuna ca implacabile si inatacabile din punctul de vedere al probelor pe care le produc, sa aiba o aura de relativism si de neseriozitate. O “condamnare” pronuntata de CNSAS nu are, pana la urma, decat greutatea unei barfe aruncate la moment de suparare…
Elementul, insa, in care, si inaintea oricaror alte consideratii, este concentrata intreaga taina a derizoriului in care se pierde o buna parte din forta de impact pe care ar trebui sa o aiba revelatiile “dosariadei” este absenta din mentalul colectiv a imaginii clare, descifrata cu oroare pana la ultimul detaliu, a ceea ce a fost cu adevarat Securitatea si a raului pe care cineva care colabora cu Securitatea putea sa-l faca. Pentru asta ar fi trebuit ca in Romania care s-a nascut in decembrie 1989 sa fi avut loc Procesul comunismului, in cadrul caruia un dosar ar fi fost absolut firesc sa fi fost dedicat Securitatii. Si atunci, cei care au trait si cei care nu au trait acele timpuri ar fi putut afla, nu implicit si intelege, adevarul intreg si de necuprins al Raului concentrat intr-o institutie nascuta sa infricoseze, sa franga, sa ucida. Numai dupa un asemenea Proces al beznei si al terorii, in care Romania a fost prizoniera timp de aproape o jumatate de secol, CNSAS ar fi avut sansa sa ajunga instanta ale carei verdicte separa cu adevarat graul de neghina. Altfel si pana atunci, tot ce se intampla acolo are ceva din aerul sugubat al unui cenaclu de umoristi (chiar daca uneori umorul practicat e cam negru), iar “produsele” cu care se iese pe piata au un aer care aminteste adeseori de comertul cu indulgente.
Radu F. Alexandru este scriitor
