Succesul sistemului de educaţie în România depinde de o reformă curriculară profundă şi de identificarea şi punerea în practică a metodelor didactice prin care elevii să-şi formeze competenţe cheie, vitale la angajare, potrivit unui nou raport pe educaţie al Societăţii Academice din România.
Studii recente făcute pe piaţa muncii din Europa de Est şi Asia Centrală au scos la iveală o problemă întâlnită tot mai acut şi în ţara noastră: nevoia de angajaţi calificaţi a crescut permanent, dar există un deficit de forţă de muncă cu calificare ridicată şi un surplus de muncitori slab calificaţi. Salariile au crescut însă pentru cei înalt calificaţi: cei cu studii universitare câştigă, în Rusia, de exemplu, de peste două ori mai mult decât cei cu studii de bază şi cu 60% mai mult decât angajaţi cu educaţie secundară generală.
Relevantă este şi evoluţia salariilor în timp, în funcţie de profesie. În Bulgaria, de exemplu, salariile managerilor şi reprezentanţilor de rang înalt au crescut în zece ani cu peste 50%, iar cele pentru munci necalificate au scăzut cu aproximativ 25% .
Nevoia de forţă calificată de lucru este tot mai mare, în toată regiunea studiată. În Europa a crescut permanent procentul celor cu studii superioare, iar România s-a apropiat şi ea de acest procent. În decurs de un deceniu, numărul studenţilor s-a triplat, deşi în aceeaşi perioadă populaţia de vârsta 18-24 ani a scăzut cu aproape 400.000 (15%), dar nu a crescut şi calitatea pregătirii.
Angajatorii caută personal care să acţioneze autonom
Studiile nu oferă neapărat elevilor şi studenţilor abilităţile de care au nevoie angajatorii în acest moment. Din 2005 s-a schimbat radical percepţia firmelor cu privire la cauzele exterioare care le împiedică dezvoltarea; în 2008 deficitul în ceea ce priveşte abilităţile din zona forţei de muncă a ajuns să fie, după regimul de impozitare, a doua constrângere în creşterea lor în ţările din Europa de Est şi Asia Centrale. Dacă în aceste ţări procentul firmelor care consideră că un asemenea deficit reprezintă o problemă este de 30%, la noi în ţară el este undeva între 40 şi 50%.
Transmiterea abilităţilor de bază, care se formează în ciclul primar, nu este suficientă, ci elevilor trebuie să li se dezvolte şi competenţele de ordin superior, inclusiv cele necognitive. Aproape jumătate dintre angajatorii din România se plâng că găsesc cu greu personal care să aibă capacitatea de a acţiona autonom sau, altfel spus, să deţină abilităţi cognitive de ordin superior (gândire critică şi capacitate de a rezolva de probleme).
Capacităţile necognitive, adică abilitatea de a lucra în echipă, cea de comunicare şi cea de negociere, sunt de asemenea importante. Analizând situaţia ultimilor ani, importanţa sarcinilor cognitive ale unui job a crescut, în detrimentul celor rutiniere, iar aceasta este valabil nu doar în sectoarele înalt tehnologizate.
Învăţământul preuniversitar, la fel ca cel superior, nu formează abilităţile de ordin superior, necesare pentru middle şi high management, iar nivelul persoanelor din aceste poziţii este vital pentru dezvoltarea firmelor.
Profesorii, primii vizaţi de reformă
Pentru ca elevii să-şi formeze competenţe cheie, trebuie regândite complet didactica şi metodica prin care astfel de competenţele să poată fi învăţate. În plus, în România nu există mecanisme funcţionale prin care un asemenea know-how să fie transmis profesorilor.
Un studiu realizat de McKinsey& Company confirmă că un element cheie pentru ca reforma în educaţie să aibă succes este structurarea unui mecanism de formare a profesorilor.
Formarea didactică şi metodică a profesorilor are două componente: formarea iniţială (în timpul facultăţii) şi cea continuă (după ce au devenit profesori). Este o zonă pentru care spaţiul public a manifestat prea puţin interes. De prima dintre ele răspunde Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic (DPPD) din fiecare universitate, studenţii care vor să devină profesori fiind obligaţi să urmeze modulul psiho-pedagogic.
În cazul formării continue, profesorii sunt obligaţi ca la fiecare 5 ani să acumuleze 90 de credite din cursurile de formare. De „formarea continuă” se ocupa Centrul Naţional pentru Formare a Personalului din Învăţământul Preuniversitar (CNFP), desfiinţat în septembrie 2009. şi o direcţie din minister, restructurată şi ea cu puţin timp în urmă.
Regândirea didacticii şi metodicii este parte a reformei curriculare. Experţii recunosc că în România nu există suficient know-how despre cum ar trebui ea făcută până în cele mai mici detalii. Dincolo de obligaţia de a ne raporta la exemplele de bune practici din alte ţări, există în România multă expertiză nefolosită.
Scopul principal: corelarea educaţiei cu realitatea
Lipsa de legătură dintre ceea ce se predă în clasă şi viaţa de zi cu zi a elevilor este o altă problemă în ţara noastră, ceea ce înseamnă că o bună parte dintre specialiştii care au lucrat de-a lungul timpului la reforma curriculară nu au fost conectaţi la schimbările din economie şi societate.
O soluţie ar fi colaborarea mai puternică dintre mediul privat şi cei care trebuie să regândească curriculumul, pentru că în acest fel s-ar putea primi un feed-back dinspre zona economiei reale despre abilităţile necesare viitorilor angajaţi.
Concret, poate fi folosită expertiza existentă în zona economică (firmele de training, HR, asociaţiile patronale), în cea a societăţilor profesionale şi în cea a ONG-urilor pentru a forma unele competenţe cheie- antreprenoriale, digitale, de comunicare, civice, gândire critică. Această colaborare s-a instituţionalizat deja în alte ţări, cum ar fi Australia
În al doilea rând, experţii pe curriculum ar trebui să ţină cont de dinamica celor din zona de business, de exemplu, viteza foarte mare de reacţie la schimbări şi găsirea rapidă de soluţii funcţionale la probleme dificile.
Profesorii le oferă însă elevilor la clasă direct concluzia, în loc să-i ghideze, prin întrebări şi discuţii, pentru a o găsi singuri; aceste este unul dintre modurile care declanşează şi angajarea lor emoţională. Exact în acest mod se formează însă abilităţile cognitive de ordin superior. Or, în domeniul ştiinţelor naturii şi matematicii teoria este introdusă şi prezentată în mod abstract şi axiomatic, fără legătură cu experienţele concrete ale elevilor, care le-ar putea trezi curiozitatea şi angaja emoţional.
Una dintre metodele de predare prin care se pot forma elevilor competenţele cheie este să se ţină cont de experienţele concrete ale elevilor şi de elemente din viaţa reală, să se utilizeze mecanisme prin care să crească motivaţia şi implicarea elevilor.
Zece metode prin care se pot forma competenţele cheie, propuse de profesorul Iulian Leahu, sunt învăţarea prin realizare de proiecte, rezolvarea de probleme, exersarea, observaţia sistematică, experimentele, lucrările practice, investigaţiile, studiile de caz, dezbaterile sau jocul de rol.
