Pana in 2004, PSD amintea de un hipermarket decis sa isi "inghita" concurenta de varii dimensiuni, amplasata intr-o relativa proximitate. In prezent insa, formatiunea aduce mai degraba cu un sir de chioscuri, date in franciza celor mai diversi operatori neinspirati, care tot incearca in van sa-si convinga clientii ca ar comercializa produse de fapt identice.
PSD-ului ii convine, desigur, sa-si diversifice operatiunile in baza acestei stratageme, dat fiind ca rivalii de centru-dreapta depun eforturi sporite pentru a-si strange randurile. Deocamdata, zilele se scurg fara nici o retorica fulminanta – aspect logic avand in vedere absenta oricarui success-story politic demn de evidentiat, astfel ca asteptarile electoratului la adresa marilor formatiuni si a potentialelor beneficii publice oferite de politicile lor sunt aproape nule. In ceea ce priveste PSD, acesta mai are pe cap si torentul de publicitate negativa survenita ca urmare a informatiilor ce continua sa apara pe tema activitatilor trecute ale unor lideri ai formatiunii, preocupati in plina perioada de guvernare strict de cultivarea propriilor interese strambe. In prezent, pentru PSD este greu, daca nu chiar imposibil, sa recurga la strategia "schimbarii la fata" si sa incerce schitarea unui profil oarecum etic spre a convinge electoratul de eventuale intentii mai onorabile care ar indritui revenirea acestei formatiuni la putere – fie ea locala sau centrala.
Ar fi, poate, mai fast, daca PSD si-ar instiinta electoratul ca se afla, deocamdata, in plin proces de autocautare si definire – sau mai cinstit daca ar admite ca in situatia de fata formatiunea necesita, intai de toate, o intensiva terapie de grup spre a-si decela menirea si obiectivele. Este singura concluzie care se desprinde din lunga si grotesca agonie publica a partidului pe tema desemnarii purtatorului sau de stindard in cursa pentru Primaria Bucurestiului. Initial, victoria interna parea sa-i revina titanulului suburbiilor, Marian Vanghelie, dar apoi au aparut, pe rand, si alti competitori notabili – mai intai Miron Mitrea si, in final, Sorin Oprescu, decis sa-si promoveze candidatura pentru a "n"-a oara. Castigator s-a trezit pana la urma Cristian Diaconescu, induplecat de partid sa accepte postura iepurelui din joben in cel de-al doisprezecelea ceas, dupa ce refuzase constant oferta, vizibil lipsita de tentantii pentru domnia sa. Nu ar mira pe nimeni daca Diaconescu ar descoperi curand ca este afectat de cine stie ce maladie agravata de poluarea din Bucuresti, anuntand ca, din nefericire, nu mai poate candida. In prezent, orice este posibil – asa cum a demonstrat-o si supravietuirea lui Sorin Oprescu in cursa pentru primarie.
Pana la urma, in loc sa fi constituit sansa relansarii in forta a unor "grei", batalia pentru Bucuresti pare a se fi transformat mai degraba intr-un inconvenient major pentru partidul ale carui "pacate" nu se datoreaza catusi de putin ideologiei social-democrate, ci exclusiv ambitiilor meschine si nemasurate. De luni bune, PSD ofera un spectacol lamentabil – un soi de striptease public (efectuat eventual pe ritmurile manelelor Copilului Minune), pe care pana si candidatii unui Big Brother-show s-ar jena sa-l presteze. Sa fie vorba de vreun nou ritual politic, convenit de curand? In toata istoria sa – atat in era comunista, cat si in cea iliesciana – partidul aflat cel mai des la putere proiectase, totusi, imaginea unei formatiuni sobre si relativ unite, chiar daca in spatele scenei politice intriga devenise rapid endemica. Acum insa PSD pare incapabil sa ofere pana si vechiul spectacol. Liderii sai au pozitii prea disparate, dimensiunea antipatiilor personale este mult prea mare pentru a mai putea actiona in spirit de echipa. Astfel, necesitatile personale au ajuns ridicate la rang de virtute si/sau ideologie de partid, iar de atunci rufele murdare se spala constant in public – probabil, in speranta ca in vremuri in care expunerea propriilor trairi este la mare moda asemenea gesturi vor fi considerate tot de "bon ton".
Televiziunile au indicat deja directia din care ar putea proveni salvarea partidului. De cand actul jurnalistic de prezentare echidistanta a vietii politice a tarii se rezuma strict la talkshow-uri de indobitocire – recte de peste un deceniu –, politica insasi a depasit derizoriul, decazand in trivial. Politicieni din partide si partidulete turuie vrute si nevrute in fata spectatorilor – de regula la acelasi nivel ca recentele dramolete ale PSD. Abrutizarea persista, granita dintre real si virtual se volatilizeaza pe zi ce trece. Ca atare, vremurile sunt bune pentru PSD, care are nevoie sa faca uitate nenumaratele sale faradelegi – astfel ca circul surealist va continua. PSD nu mai poate miza pe cartea nationalista, dar poate pune in scena fel de fel de tevaturi si dispute – lipsite, fireste, de orice fel de semnificatie, dar suficiente pentru a distrage atentia de la propria mizerie, trecuta si prezenta, din partid. Cu alte cuvinte, unica speranta a pesedistilor rezida, de-acum, intr-un electorat ahtiat dupa telenovele, care ar putea considera ca merita sa ignore infamiile de odinioara in baza actualului factor de amuzament, percepand PSD ca pe un partid ce-i drept plin de snapani, dar extrem de distractiv.
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie
