22.6 C
București
vineri, 24 septembrie 2021

Strategia temporizării

După două săptămâni de tăcere vinovată preşedintele Traian Băsescu a vorbit poporului. Reluând monoton aceleaşi stereotipuri privind lupta împotriva crizei şi sacrificiile partajate Traian Băsescu nu a surprins. Fundalul bine ales al viscolului şi al deciziei Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea comasării alegerilor ar fi trebuit să liniştească lucrurile mai ales dacă, aşa cum cred consilierii săi, indignarea din ianuarie a fost doar un foc de paie.

Dar dacă mişcarea indignaţilor români nu este o reacţie spontană, ci un moment de cotitură în definirea relaţiei dintre societate şi politică, atunci intervenţia preşedintelui în faţa naţiunii a fost inutilă. Noul context social şi politic creat de începutul iernii indignării la Bucureşti şi în restul ţării ar putea fi ocazia unei schimbări politice de structură, şi nu doar de echilibru aşa cum pare să prefere Traian Băsescu. Despărţirea de PDL este doar o tactică acceptată de ambele părţi pentru a micşora pe cât posibil dezastrul. Dar după ianuarie 2012 pentru PDL a devenit clar că asocierea cu Traian Băsescu este periculoasă, mai ales că alegerile locale vor fi la termen, în iunie.

Distrugerea spaţiului public, cel în care este posibilă egalitatea reală dintre cetăţeni, a mobilizat indignaţii de toate nuanţele care îşi doresc acum să-l reconstruiască. În aceste condiţii lipsa de legitimitate a guvernului a cărui majoritate fabricată nu are nicio legătură cu votul de la alegerile parlamentare din 2008, nu face decât să amplifice criza. Iar alegerea controversată a preşedintelui în decembrie 2009, ca să nu mai vorbim de impunerea „reformelor” fără vreo consultare cu partenerii sociali sau civici au creat condiţiile pentru acumularea nemulţumirilor dincolo de punctul critic.

Nu lipsa informaţiilor privind nemulţumirea socială, ci grila de interpretare ideologică l-a împiedicat pe Traian Băsescu şi pe consilierii săi să înţeleagă forţa de reacţie a unei societăţii totuşi reactive. Pentru neoconservatorismul de pe malurile Dâmboviţei politica este doar apanajul elitei, pe când „poporul” nu este decât o masă de manevră lipsită de identitate proprie. De aceea, în locul unei analize sociale preferă ipoteza unei personalizări a conflictului prin Raed Arafat.

De fapt, ideea că societatea românească e apatică şi lipsită de reacţie nu e decât un stereotip simplist. O privire atentă a istoriei recente, dar şi a perioadei modernizării României demonstrează că protestul a funcţionat ciclic ca o formă de control politic şi social în România. De la revolta lui Tudor Vladimirescu până astăzi istoria românilor a fost punctată de multe proteste care au schimbat echilibrele politice şi sociale. În ultimele două decenii Revoluţia din 1898, mineriadele, mişcările sociale din anul 2000, mobilizarea civică din 2004 şi mişcările sociale din 2010 nu sunt decât câteva exemple. Ceea ce diferă astăzi este mesajul politic cât se poate de radical, dar mai ales spontaneitatea şi vigoarea indignaţilor care nu mai pot fi acuzaţi nici de corupţie, nici de proto-comunism.

Intervenţia lui Traian Băsescu reprezintă o atitudine tactică prin care preşedintele., care a aşteptat trecerea ceremoniilor de 24 ianuarie, încearcă să temporizeze, să câştige timp şi spaţiu de manevră. Dar dacă şi aici preşedintele face o eroare de interpretare? Dacă viscolul sau concesiile minime nu vor permite revenirea la punctul iniţial?

Cristian Pîrvulescu este analist politic

Ultima oră
Pe aceeași temă