Iar s-au trezit „revolu-ționarii” să protesteze. Vor bani, vor privilegii, vor ceea ce li s-a promis în campania electorală. Eu unul am început să mă satur de zumzăiala asta. Întâi și întâi, că revoluționar e cel care face o revoluție. Când ne-am trezit în stradă, cu douăzeci și cinci de ani în urmă, în 16 decembrie unii, în 21-22 și pe urmă cei mai mulți, nu știam că urmează o revoluție. Cei cu care vorbeam pe atunci îndrăzneau să spere că vor putea face să înceteze atrocitățile urnite la Timișoara de comandanții obedienți ai P.C.R. și ai armatei – da, da, de „eroul” Milea, de Chițac și de alții ca ei – și că își vor putea îmbunătăți cumva viața, lor și familiilor lor. Nici nu se punea problema să crezi că, având în spate colosul de la Răsărit, aflat în plină reformare gorbaciovistă, dar tot în picioare, se putea mișca mai mult. Să fim deci înțeleși: nici chiar cei ce sperau că dictatorul Ceaușescu va cădea nu îndrăzneau să năzuiască, deocamdată, la prăbușirea globală a sistemului controlat de Kremlin. Or, asta – ce-o fi fost, răscoală populară sau insurecție, în fine – nu era, la acea dată, revoluție. Mult timp după aceea a rămas tot așa, indecis. Câtă vreme caracterul sacru al proprietății nu a fost garantat de noua Constituție (adică pe tot parcursul primelor guvernări iliescane, până în 1996, în orice caz), schimbarea de direcție din România nu a devenit o revoluție.
De unde, atunci, revoluționari? Câți dintre ei voiau o răsturnare radicală, urmărind-o conștient și programatic? Programul, moderat, de altfel, îl făcuseră prin parcuri „cei șase”, în frunte cu Iliescu, Bârlădeanu, Brucan și ceilalți… Așa am gândit pe atunci, așa gândesc și acum. Nu se iese dintr-o penurie aproape genocidară cu gândul că dacă ai stat de revoltă la baricadă și ai păzit mai apoi un sediu al puterii ești revoluționar îndreptățit să pretindă privilegii. Ori ai acționat în virtutea unor convingeri clare, motivate interior, dintr-o revoltă firească față de ce ești silit să trăiești, ori ești un soi de mercenar cu plata „în dobândă”, contând pe faptul că din vânzoleala aia vei câștiga foloase materiale.
Că s-a dat o lege pentru casta „revoluționarilor” este o realitate simplu de înțeles. Confruntată cu contestația, noua putere postcomunistă nu avea nevoie de noi complicații. Până să își aranjeze ploile, regimul cel recent avea nevoie de pacturi, de alianțe oportuniste, de orice îi putea folosi. Iar cei instalați prin comitete revoluționare ad-hoc în nopțile zbuciumate ale lui decembrie trebuiau cumva îndepărtați și calmați, spre a face loc noilor oameni necesari: „oamenii de bine”. Așa s-au văzut foștii insurgenți căpătuiți cu niște drepturi – rente, mai bine zis – și pământ, cu facilități în deschiderea de firme etc.
Din 1990 și până în 2010 s-au chivernisit astfel destui dintre ei. Alții au socotit că e mai bine să vândă ce primiseră și să-și vadă altfel de treburi. Alegerea lor… Dar toți au socotit că aceste drepturi se cuvin primite perpetuu sau măcar până la trecerea lor în rândul drepților.
Dacă e lege, nu e tocmeală. Până la amendarea ori până la revocarea ei, se cuvine respectată în spirit și în literă. Guvernul, oricare ar fi el, se cuvine să dea curs celor stipulate de lege ori să o facă până la abrogare. În această privință, orice petent are temei deplin de a-și apăra drepturile prin orice mijloace legale. Dar asta nu dă nici noblețe, nici legitimitate celor care, pentru că s-au ridicat împotriva unei vieți de nesuportat și a celor care le-o „asigurau”, se doresc bursieri permanenți ai statului unde tot mai mulți se zbat fără slujbe pentru a avea ce mânca.
Pentru a fi revoluționar trebuie să faci revoluție, adică să înnoiești din rărunchi societatea. Asta o fi înnoirea pe care „revoluționarii” noștri au
adus-o? Baroniadele? Politizarea continuă a instituțiilor și a presei? Mizeria morală și materială în care multă lume se zbate? Unde sunt exemplele majore pe care le prilejuiește certificatul de revoluționar? Sau, dacă politicianul de model nou e mizerabil, ar trebui să ne aliniem toți în direcția lui?
M-aș bucura să pot observa mai multă exemplaritate venind dinspre acest contingent uman care, la vremea cuvenită, s-a ridicat împotriva stării României și a poporului român. În noaptea de 24 spre 25 decembrie 1989 stăteam și eu, alături de profesorii mei, în decanatul Facultății clujene de Istorie și Filosofie, socotind că prin simpla noastră prezență, neînarmată, am putea-o apăra cumva de „teroriști”. Nici unul dintre cei prezenți acolo nu s-a trezit că, în loc să se îndrepte spre casă a doua zi, fuge la noile autorități pentru a se înregistra ca revoluționar și a dobândi astfel diplome și drepturi pe seama calității respective.
La facultatea unde lucrez există un portar care la revoluție, soldat în termen, a fost rănit. Încă mai umblă să i se recunoască drepturile pentru rana care l-a purtat prin spitale și pe la expertize, an după an. Mi-a arătat dosarul plin de acte și de semnături. Tot degeaba.
Când oameni cu răni nu și-au primit compensațiile, de ce ar mai manifesta privilegiații neatinși de ceva în vremurile tulburi de acum un sfert de secol? Asta să fie revoluția sperată, una de împărțit între mai multe categorii de profitori? Pe când, în primăvara lui 1990, prin toate marile orașe ale țării se răspândise obiceiul „veghilor” cu obiective în schimbarea politică pe direcția democrației, nu asta speram: nici revoluționari cu privilegii, nici reciclări lamentabile în neofeudalisme baroniale.
Respect pentru cei adevărați, rușine pentru profitorii fără scrupule.
