Intamplarea (The Happening)
Productia: SUA, 2008 Regia: M. Night Shyamalan In distributie: Mark Wahlberg, Zooey Deschanel, John Leguizamo Distribuit de Odeon Cineplex
Problema cu indianul initial aclamat – si cum altfel, cand reuseste un film care da peste cap audienta din toate colturile lumii si strange multe sute de milioane in incasari?! – M. Night Shyamalan e, pentru multi, ca pare extrem de naiv, infantil si infatuat deopotriva. Daca e sa ii asculti numerosii detractori – care de la The Village (2004) si, mai ales, mult neinteleasa si crunt subevaluata fabula Lady in the Water (2006) s-au inmultit exponential -, MNS e un imitator arogant si de mana a paispea a maestrului suspansului (Hitchcock) care pune pe celuloid povesti stupide cu iz de fantastic-SF si isi manipuleaza facil spectatorii cu twist-uri finale care sa-ti faca creierii terci. Drept care n-ar trebui sa ne mire cronicile devastatoare, de o meschinarie si cruzime rarisime, de care a avut parte si noul The Happening / Intamplarea. E greu de spus cu ce a reusit Shyamalan sa vexeze atata lume… sa fie aroganta si siguranta de sine cu care vorbeste despre propriile povesti? Senzatia persistenta ca ceva iti scapa si ca, poate, esti tinta unei glume a cineastului pe seama perceptiei si logicii tale? Sau controlul defectuos al actorilor, care par uneori sa joace dupa cum ii taie capul – vezi si cuplul instrainat jucat de Mark Wahlberg (care e ok si retinut) si Zooey Deschanel (care nu e!) aflat in centrul emotional al The Happening?! Sa fim seriosi, e invadat Hollywood-ul de regizori plini de ei, care nu stiu sa-si controleze performerii. Sa fie, atunci, accentul pe chestii sigure sa emotioneze audienta – vezi accentul pe copii, cu dramele si perceptiile lor stranii, din fiecare film al sau? Din nou, sa fim seriosi! Spielberg ar fi trebuit linsat de mult, atunci. Sau, pur si simplu, ideea, clamata de multi, ca face mereu acelasi film, si din ce in ce mai prost… De cand ar fi repetitia un defect in sine?! Cum nu e aici nici locul nici spatiul pentru a demonstra echivalenta calitativa a tuturor productiilor domnului MNS, ne multumim sa conchidem ca e vorba de un soi de frustrare neimpacata care ii face pe multi sa nu ii ierte faptul ca a venit de nicaieri, fara vreo prevestire si i-a luat pe sus si i-a inspaimantat si pacalit cu The Sixth Sense. Si, desigur, credem ca ar mai fi vorba si de un refuz cinic al unei candori extrem de rare in cinema-ul actual, pe care indianul si-o asuma sistematic si programatic, incercand constant sa vorbeasca in primul rand copilului ingrozit si nedumerit din noi. Ceea ce ne (re)aduce la The Happening. Pe scurt, o fabula (adica esenta fiecarui film al omului nostru) naiv-ecologista in care natura pare sa se revolte si sa porneasca ofensiva impotriva daunatorului nr. 1. Omul, fireste. Si, ca de obicei, in centru avem un cuplu nu tocmai fericit, transformat in familie o data cu adoptia nepoatei ramase fara parinti. Prea multe nu trebuie spuse despre story ori despre mesajul simplu si direct, dar trebuie sa aratam ca regizorul stie cum sa creeze atmosfera si cum sa te intepeneasca ocazional in scaun – fara a mai face, insa, greseala de a-ti arata vreodata monstrul (monstrii) precum in Signs. E suficient sa zicem, inca o data, ca putini sunt capabili sa articuleze astfel suspansul aproape din nimic si sa surprinda mai bine degringolada unui dezastru neinteles – ori chiar neinteligibil – si spaima primara, viscerala, cu toate consecintele lor. Poate ca explicatia banala ar fi ca multora nu le place oglinda pe care, arogant, Shyamalan le-o pune in fata. Noi va sfatuim sa-i dati o sansa.
