Datorită morții mamei, o tânără soție intră în depresie și se retrage din considerente foarte raționale și plauzibile (mereu retragerea pare plauzibilă) în camera copilului, care de mult nu mai era bebeluș.
„După câțiva ani petrecuți în camera copilului, revin în patul conjugal. Constat că nu am noptiera mea. Doar el are un spațiu pe care să-și pună cărțile în curs de citire, paharul cu apă sau ochelarii. Laptopul lui, bineînțeles, are propria măsuță. El are biroul lui în dormitorul lor. Dormitorul lor, de fapt și de drept, se preschimbase în biroul lui. Constat brusc, de parcă m-aș fi retras de secole într-un somn lung, că a treia cameră din apartamentul nostru e studioul, atelierul lui, tot al lui. Cele multele colecții ale lui erau expandate și expuse pe toți pereții, ai tuturor camerelor. Mai puțin în camera copilului. Acolo se oprise cu ocupaționismul.” (În paranteză fie spus, de acolo trebuia să înceapă.) Peste tot era el, spune ea. El umplea golul lăsat de ea, spune el. Într-o mișcare de revoltă și de revendicare a spațiului personal, îl ia pe soț la Ikeea, își cumpără noptiera ei, măsuța ei de laptop, pernele ei pentru canapeua din camera de zi. Devine prezentă în viața de aici și de acum, își reocupă spațiul și, odată cu acesta, locul în familia ei actuală.
Spațiul în care locuiești apare adesea ca o fotogramă a universului intern. Un chef de curățenie generală, de ordonare a dulapurilor, de selectare a lucrurilor nefolositoare de cele folositoare, a hainelor care nu-ți mai plac și nu te mai reprezintă, de redecorare a casei, de respațiere a casei, o dorință nestăpânită de mutare, toate sunt însoțite mereu, mai mult sau mai puțin inconștient și mai mai mult sau mai puțin conștient, de o mișcare similară internă. Sunt momente de mare schimbare. Internă, în primul rând… citește mai mult pe www.like.noinu.ro
