Povestile lui Munaf prind contur. Americanii ar putea avea un motiv solid pentru retinerea lui. Relatiile de familie cu fosta putere de la Bagdad. La hotelul Flowers Land, plictiseala mare. Singura atractie – televizorul. Imagini cu atentate si victime, in fiecare zi. Puiul prajit si sucurile devenisera o obisnuinta. Restaurantul hotelului, nerecomandat. Kebabul rece era garnisit cu… o suvita. Sinan nu ne recomanda taxiurile. Fostul profesor prefera sa castige mai putin, dar sa ramana in viata. Irakienii care lucreaza pentru aliati sunt rapiti si executati pe loc. Trafic aglomerat in centrul Bagdadului. Un soldat american, cu degetul pe tragaci si picioarele cracanate. Simbolul ocupatiei din intersectie. Din cauza aerului conditionat, Marie Jeanne are o problema reumatica. Sora si cumnatul lui Munaf o trateaza. Injectia cu Voltaren i-a luat durerea cu mana.
Munaf era bun povestitor. Inainte de plecare, am aflat cat de influenta este familia sa la Bagdad. Parintii si studentia l-au scapat de razboiul iraniano-irakian. Relatia de prietenie cu Horshit (irakian de origine turkmena), seful securitatii premierului Iyad Allawi, s-a materializat printr-o vizita. Munaf spunea si povesti abracadabrante. Nu le-am luat in serios pana acum. Inrudirea sa cu seful securitatii din Falluja si… faptul ca unul din numerosii sai unchi facea parte din setul de carti de joc american. Cei 55 de inalti demnitari irakieni cautati de coalitie. Unchiul s-ar fi automutilat. Si-ar fi pus un ochi de sticla pentru a nu fi recunoscut. Se deplasa pe teritoriul Irakului, cu mijloace de transport in comun, deghizat. Dupa rapire, seful comisiei de ancheta irakiene, un general sunnit, a negat vehement aceasta poveste. Prea le stia pe toate. Nu am inteles de ce voia sa mai stea de vorba cu mine. Americanii il tin inchis pe Munaf de luni bune. Nu il lasa la vorbitor. Intr-o ancheta atat de importanta.
Viata de hotel
In prima zi, inainte de cazarea la hotelul Flowers Land, eu am ramas in hol, cu bagajele. Youssef Al Amin, Munaf si ceilalti doi jurnalisti s-au dus sa vada apartamentul. In hol, vitrine invechite, doldora de suveniruri. Monede vechi, bratari, matanii din lemn pretios, metal sau combinatii. La receptie, doi mustaciosi vorbeau o engleza de balta. Sa dai un telefon in Romania era o adevarata aventura. Grea munca faxul. Flowers Land e considerat hotel de patru stele. La ei. La noi, cu greu ar fi atins doua. Apartamentul 213 avea trei camere. Intrarea se facea cu un living-room, cu acces la balcon. Marie Jeanne ocupa dormitorul matrimonial. Apoi, un dormitor mic cu doua paturi, pentru baieti, si baia. Piesa de rezistenta a apartamentului era televizorul urias. Aveam la dispozitie cel putin o suta de programe. La loc de cinste, cateva programe XXX. Aparatul de aer conditionat din living-room era de forma. Probabil ca nu mai functiona din anii '80. La scurt timp, alaturi s-au mutat cativa soldati scotieni. Miscoci a vorbit cu ei in seara dinaintea rapirii. Stabilisem sa ne vedem la un pahar. N-a fost sa fie. Personalul hotelului era format mai mult din barbati. Femeia, o raritate. Sinan a fost profesor. La hotel, era sef de echipa. Castiga cam 200 de dolari pe luna, cu tot cu bacsisuri. Salariu bunicel. Ar putea castiga mai mult lucrand pentru americani. Nu o face, de frica. Irakienii aflati in slujba lui “Uncle Sam” sunt vanati fara incetare. Rapiti si executati pe loc. Sinan insoteste echipa de curatenie si incaseaza bacsisul. Ceilalti sunt oameni simpli. In opinia lor, numarul victimelor in randul coalitiei este mult mai mare. Ne spun povesti cu cadavre abandonate in desert de elicopterele americane. O femeie spala in baie, supravegheata de sef. Niciodata singura. L-am intrebat pe Sinan despre prostitutie. A reactionat prompt. “Asa ceva nu se poate. Sa nu mai intrebati de astfel de lucruri. E rusine mare”, mustaci el. In Irak, au fost depistate mai putin de 60 de cazuri de SIDA. Sinan nu e casatorit inca. Are o prietena. Nu poate spune ca o ducea mai bine pe vremea lui Saddam. Viata era mai sigura. Intrebat de taxi, s-a uitat la noi de parca picasem din Luna. “Nu stiti ce vorbiti. Cum adica taxi?”, replica surprins. Ne-a recomandat un prieten de incredere, care are permis de intrare la primul checkpoint din Zona Verde. Incurajati de bacsisuri, “curatatorii” veneau zilnic. Stergeau de praf pana si plantele decorative.
O suvita de pe piept
In rest, pierdeam vremea inchisi in hotel. Marie Jeanne urmarea cu disperare stirile. Atentatele se tineau lant. De cate ori se intampla cate un atac cu masina-capcana in Bagdad, se suia pe pereti. “Eu n-am venit aici sa ma plimb!”, m-a apostrofat furioasa. Uneori, mult mai dur. Puteam vedea masinile politiei din balcon. Televiziunile arabe dadeau zilnic imagini de la fata locului. Morti, raniti, pagube materiale insemnate. Bagdad, Tikrit, Basra, Falluja. Mereu aceleasi localitati. Alte victime. Marie Jeanne a avut si cateva interventii in direct. Cei doi spuneau ca vor sa ajunga acasa cat mai repede. Se plictiseau de moarte. Eu butonam la greu telecomanda. Seara, ma zgaiam la televizor pana cadeam lat pe canapea. Consumam multe lichide. Apa minerala, Coca-Cola, Pepsi la cutie. Kebabul si puiul la rotisor devenisera obisnuinta. Marie Jeanne si Miscoci erau dependenti de tabac. Miscoci se lauda toata ziua cu fotografiile viitoarei neveste. La restaurantul din holul hotelului am mancat o singura data. Am inteles prea tarziu de ce era pustiu. Kebabul vechi si rece era garnisit cu o suvita de pe pieptul bucatarului. Sau… din alta parte. Electrica pica din juma' in juma' de ora. Generatoarele externe pe benzina porneau imediat. Cladirile vecine se luminau intr-o ordine precisa. Intotdeauna in aceeasi ordine. Munaf ne-a comunicat ca este posibil sa mai stam inca doua zile. Perfect. Aveam sanse mai mari sa verific informatiile primite de acasa. Imi fixasem la Bucuresti cateva obiective deosebite. Trebuiau verificate informatii despre care nu discutasem pana atunci. I-am aruncat lui Munaf o pastila referitoare la creantele Irakului fata de Romania. A raspuns prompt: “Nu exista nici o sansa. Am incercat cu fratii Paunescu prin '96. Nu s-a putut face nimic”.
Bazarul lui Youssef
“Va rog sa ma credeti”, spunea Youssef Al Amin, fratele lui Mohammad Munaf. “De cand sunt la Bagdad, cumulat, daca am iesit din casa 16 ore. Numai cumparaturi si strictul necesar. Zilele astea, cu voi am iesit mai mult decat in ultimii doi ani!”, mai spuse el, incercand sa iasa din forfota strazilor centrale ale Bagdadului. Trecem in viteza pe langa o bisericuta crestina. Pe trotuar, doua fete cu capul descoperit asteapta rabdatoare sa traverseze. Au parul strans la spate si fuste peste genunchi. Arata ca niste fete de pension. In dreapta, un fir alb-fumuriu se ridica spre cer. Alta masina-capcana a explodat langa Zona Verde. Marie Jeanne fierbea in suc propriu. Era atat de aproape de actiune. Youssef nici nu voia sa auda. De-abia pridideam sa prind cateva cadre cu aparatul digital. Lume multa in unul din “centrele” Bagdadului. Ziua, orasul arata ca un urias bazar. Marfa din belsug, parca nu mai avea loc in magazine. Se revarsa pe trotuare. Bunuri de larg consum, haine, fructe, legume, pui si kebab. O nebunie orientala ametitoare, colorata si prafuita. Soarele desertului arde fara crutare. Pentru moment, ne salveaza aerul conditionat din masina. Peste o ora, ne va crapa capul de durere. Cu putin noroc, reusim sa tragem pe dreapta. Munaf cumpara cateva pachete de tigari si apa minerala. “Furat” la butelcuta. In intersectia aglomerata, soldati americani. Unul dintre ei statea cocotat in mijlocul intersectiei, cu piciorele departate si cu degetul pe tragaci. Un simbol al ocupatiei aliate. Munaf imi face semn sa o las mai moale cu filmatul. Sa nu avem vreo surpriza. Youssef ne-a dus intr-un bazar mai mic, aproape de locuinta familiei Munaf. “E mai sigur si mai linistit”, spuse el. Chinezarii la tot pasul. A luat cateva baxuri cu apa minerala, lipii si ceva fructe. Miscoci admira un parfum barbatesc. “Violet” era cu mult mai ieftin decat in duty-free-uri. Facatura.
Muschi blocati si antisemitism
Masina lui Youssef Al Amin avea un sistem de aer conditionat eficient. Parca special facut pentru zona araba. Intr-o dimineata, Marie Jeanne nu s-a mai putut ridica din pat. Dureri cumplite de mijloc au tintuit-o in asternuturi. Speriata, a sunat la parinti. Credea ca are o criza de rinichi. I-am sugerat ca ar putea fi muschii de langa coloana vertebrala. M-a repezit scurt. “Ce stii tu? Esti doctor?”. Preventiv, am avut la mine o sticluta de picaturi Rowatinex. Cele mai bune pentru colici renale. Marie Jeanne le-a folosit, dar fara efectele scontate. Am incercat sa-i sugerez inca o data de unde vine suferinta. Am luat-o scurt in freza. In cele din urma, -a convenit cu Munaf ca e nevoie de o consultatie medicala. Sora si cumnatul lui Munaf erau medici. Milionari in dolari, spuneau ca detin o firma de produse medicale in Marea Britanie, Timesco Surgical Medical. Cei doi medici aveau mai degraba un aer occidental. Munaf povestea despre cumnat ca a fost unul dintre cei mai buni medici ai lui Saddam Hussein. Vila milionarilor vorbea de la sine. Aducea mai mult cu o cazemata. Aveau motive sa se teama. Cumnatul ne-a povestit cazul celui mai bun medic de rinichi din Bagdad. A fost rapit din casa. Noroc ca era bogat. A platit un milion de dolari pentru eliberare. Sora lui Munaf a avut grija de Marie Jeanne. Antisemit si antiamerican convins, cumnatul ne-a spus ca peste 80% din irakieni nu-i doresc pe aliati in tara lor. Ne-a indicat o adresa de Internet cu referiri antisemite si ne-a dat chiar o documentatie. Ne-a surprins faptul ca afirma ca Saddam e nevinovat in povestea masacrului siitilor si kurzilor din anii '80. Asta era un cap de acuzare in procesul fostului dictator Saddam Hussein. Marie Jeanne a revenit mai relaxata. O injectie cu Voltaren ii luase durerea cu mana. Muschii s-au decontractat aproape instantaneu. La plecare, am primit materiale promotionale. Un pix si un breloc cu firma Timesco. Ne-am oprit in zona centrala, la un restaurant. Semana cu Geamuri Multe. Carciuma cunoscuta de pe fostul bulevard Dimitrov, colt cu Liceul “Iulia Hasdeu”. Ospatari cu jiletci rosii si papioane negre, cam roase de timp, ne-au adus kebab si salate. Restaurantul, gol ca mai toate din Bagdad, avea un aer de resemnare. Peste drum, mai fusese un altul. Anul trecut a sarit in aer. De Revelion, 25 de persoane au fost facute bucati.
“Il vedeti? E facut in Romania”
S-a discutat mult pe marginea deplasarii noastre la Bagdad. Din cauza amenintarilor si a lipsei acute de informatii, nu puteam vorbi la vremea aceea. Erau interesante vizitele promise de Mohammad Munaf la presedintele Irakului si la prim-ministrul din acea vreme, Iyad Allawi. Viata reala a irakienilor. Daca exista “underground” si cum se manifesta. Contrabanda si prostitutie, saracie si bogatie intr-o tara musulmana. Nebunia dictatorului Saddam, parerile irakianului simplu despre invazia americana si aliati. Motivele pentru care statul roman nu mai participa la reabilitarea fabricilor de ciment construite in anii '80. Despre cele mai importante tinte ale calatoriei mele n-am vorbit niciodata. Informatii care trebuiau verificate la fata locului. In timpul detentiei, unul dintre rapitori ne-a aratat un pistol-mitraliera. “Il vedeti? E facut in Romania”, ne-a spus el.
– Utilizarea de catre armata americana a avioanelor de transport Antonov 124, vedeta sovietica a razboiului rece, in timp ce noi achizitionam de la americani cateva rable din Vietnam. Este vorba de Hercules C130-B. In februarie, scrisesem un articol referitor la hotie. Au participat la achizitie oameni politici din varful PSD si din Armata romana. Articolul a deranjat. In loc sa se caute vinovatii, s-a facut o ancheta interna. Mai-marii Armatei romane erau interesati de unde au transpirat informatiile. Recent, intr-un interviu, ministrul Armatei, Teodor Athanasiu, a recunoscut cat de pagubitor a fost contractul cu Lockheed Martin pentru bugetul Romaniei. Degeaba. Nu s-a luat nici o masura. Nu a fost tras la raspundere nimeni.
– Traficul legal si ilegal cu armament conventional si echipamente militare pe care l-au facut serviciile secrete romanesti in Irak de-a lungul timpului. S-au folosit ca paravan firme de comert exterior care construiau in Irak diverse obiective. In ianuarie '90, M.R., directorul Directiei Africa din cadrul MAE, pleca in Tunisia si Mauritania pentru a superviza un transport legal de armament. Tarile africane sunt doar zone de tranzit catre Irak. Armamentul venea prin Romtehnica. Un alt exemplu sunt ARCOM SA si UzinExportImport SA (actuala UzinExport), care au construit, printre altele, fabricile de ciment de la Alcaim si Sanjar. In paralel cu aceste obiective si la adapostul lor, s-a facut trafic intens cu armament. In anii '84-'85 s-a construit la Mosul, sub niste sere, fabrica de masti de gaze SAAD 24. Responsabil “sub acoperire” de traficul cu armament, intr-una din firme, era generalul D.I. – Directia de Informatii a Armatei. Autoritatile romane nu au fost niciodata interesate de recuperarea datoriei Irakului catre Romania. Circa 4 miliarde de dolari. Recuperati din comertul cu armament.
– Din diverse surse, primisem informatii care indicau faptul ca americanii ar fi gasit armele de distrugere in masa ale lui Saddam. Cel putin cele chimice si bacteriologice, care au ucis zeci de mii de siiti si kurzi in anii '80. Nu puteau sa faca acest lucru public, pentru ca la fabricarea acestor arme s-au folosit componente fabricate de aliatii lor actuali.
