Dacă e să se prăbuşească Europa zilele astea, sub ruinele iluziei puterii ei de a-i schimba pe greci şi italieni – slavă Domnului, noi, românii, chiar nu avem nici o contribuţie, noi nu am reuşit să cheltuim nici cât ne-au dat -, o să povestesc nepoţilor mei, când vor ajunge la vârsta să-i intereseze asemenea lucruri, că am prins cele mai bune momente ale ei. Am fost martor la superbia şi aroganţa noastră, un martor din lumea dinafară, unul detaşat şi atent, un insider fără voie. Care nu ţinea nici măcar un jurnal, fiind sub blestemul unei memorii infernale.
Am să le povestescdespre acel concert în Theatre de la Monnaie din Bruxelles, dat de Orchestra de cameră a Scalei din Milano, transportată cu un avion privat, pentru uzul celor nici douăzeci de oameni invitaţi de Notre Europe, şi cum eu, singura care a întârziat, am coborât printre rândurile balconului, între Jacques Delors şi Romano Prodi, care au vorbit tot timpul, şi, condusă de plasatoare, m-am aşezat în dreapta doamnei Delors, în rândul întâi, privind la stalul gol. Sau noaptea când autorităţile portuare au declarat că vântul a scăzut la nivele nepericuloase şi m-am îmbarcat cu câţiva comisari europeni, câţiva experţi şi un car de directori din Comisia Europeană pe un vaporaş mult mai scund decât valurile, care a stins luminile pentru ca pilotul să vadă drumul?
Niciodată n-am văzut nişte oameni cărora să le pară mai rău de viaţa lor decât acestor funcţionari europeni care nu plătesc taxe pe venit când credeau că ne-a venit sfârşitul şi nu mai era nimeni în picioare pe punte decât gazda noastră, Loukas Tsoukalis, mai târziu şeful comisiei de consilieri economişti ai lui Barroso, şi cu mine, pentru că nu sufăr de rău de mare. A venit însă dimineaţa, am ajuns în insula Halki, şi niciodată nu mi s-a părut Europa mai demnă de apărat decât în acea batistă de loc, cu castelul cruciat pe stâncă, privind spre coasta barbară, şi ferry-urile Minoan Lines, mai mari ca insula, oprind o dată pe zi în afara golfului prea puţin adânc ca să trimită poşta la mal. În trei sau patru ani, la Halki am cunoscut toată elita europeană, înnodând peste ani firul pe care a încercat să mi-l dea Ghiţă Ionescu, printre primii profesori de studii europene de pe continent.
După aceea am stat la masa juriului Europenii Anului, sub cupola Bursei din Bruxelles, lângă domnul van Rompuy, pe care nici nu l-am recunoscut. Am devenit un suporter care a apărat proiectul mereu, în faţa grăjdarului beat mort al lady-ei Jessica Douglas Home, care mi-a dat un castron cu căpşune culese din grădină şi mi-a spus că frumoasa insulă a fost făcută praf de UE, mai ales de nou-intraţi, până la familia mea conservatoare („Vă mai dau zece ani cu Europa voastră cu tot!”)! În apărarea mea, nu am crezut niciodată că va fi uşor, dar credeam în supravieţuirea noastră. Când s-a făcut aniversarea de 50 de ani a Europei, Financial Times mi-a cerut un text pentru volumul aniversar şi am scris o distopie – e probabil online, click FT şi Europe at fity şi numele meu, şi o găsiţi. În ea îmi imaginam un scenariu în care globalizarea dă de greu – cam ca acum – şi lumea se sparge în bucăţi, bucăţi mari, cu sens regional economic, bucăţi protecţioniste, ca în 1984 de Orwell, Oceania, Europa şi aşa mai departe. Şi urmează cincizeci de ani de izolare şi viaţă după zid. Dar trec! Şi textul meu era discursul preşedintelui european după aceşti cincizeci de ani, într-o Europă care se redeschide lumii întregi, la Istanbul (where else?), o Europă care a reclamat tot spaţiul medieval al Europei, Europa braudeliană, în care eşti acasă şi în Tunis, şi la Alexandria, şi la Baalbeck, şi la Kerci, pe lacul nostru mediteranean şi pe lacul nostru negru. O să vă întrebaţi cum a publicat cineva aşa ceva, iată că se poate.
Dar am văzut şi partea cealaltă. Nu doar în ianuarie anul acesta, când vaporul meu supraluminat s-a întâlnit cu barca gonflabilă în care se scufundau tunisienii, ci şi pe aeroportul din Odessa, unde se vând vizele Schengen, la coada de la consulatele europene din Chişinău şi Kiev, unde am filmat oameni căzând din picioare, la lagărul de kurzi din Tirolul de Sud şi pe pajiştea din Tiergarten, din faţa palatului prezidenţial Bellevue, unde în fiecare zi liberă turcii întind grătarele de picnic sub privirile oarbe ale statuilor. I‑am ascultat pe Mario Monti şi pe George Papandreou, oameni care au sperat că Europa e proiectul unei transformări a ţării lor care altfel nu ar avea loc. Dar nu s-au gândit că este o alternativă la o transformare care nu reuşeşte. Falimentul. Nu pentru că nu am fi în continuare locul cel mai performant din lume, ci pentru că am introdus singuri o contradicţie fundamentală în casa noastră. Ce iritanţi sunt bacherii când strigă zilele astea că oamenii politici trebuie să facă mai mult. Au uitat probabil ce entuziaşti erau când s-a trecut la euro, în avangarda tuturor, ca să îşi taie ei costurile, deşi avertismente au existat că spaţiul monetar unic va avea costuri de tranzacţie foarte mari, că e un risc să includă economii de putere diferită, slab controlate de un supraguvern mult mai slab decât orice guvern naţional.
Trebuia să fie anul nostru de glorie. Hertie şi LSE fac împreună un mare simpozion dedicat Europei şi lordului Dahrendorf, marele ei promotor şi unul dintre marii autori despre tranziţia postcomunistă. Dl Barroso o va deschide; Timothy Garton Ash va vorbi la cină. Am comandat texte la autori celebri şi m-am pregătit să scriu şi eu unul. Vezi însă că nu am nici un chef. Am luat luni Herald Tribune şi pe pagina întâi scria că NATO cere membrilor să se unească în jurul unei note de plată mai mari. Care notă de plată? Nu am scris în acest ziar acum cinci ani că nu avem bani de scut antirachetă? Pe urmă a reieşit că îl plătesc americanii, nu noi. Vezi însă că nici ei nu mai aveau bani – de mult. Poate europenii? De unde? Am vrut să salvăm planeta de încălzire globală, să plătim nota de plată a Braziliei şi Chinei, şi acum nu avem bani să salvăm euro. În fond, toată teza faimoasei cărţi a lui Robert Cooper nu era că proiectul european se opreşte în incapacitatea noastră de a cheltui măcar un pic mai mult pentru apărare, preferând să fim veşnic clienţii securităţii americane, ţara pe deficit degradată de Standard&Poor’s? Cine crede că votantul european pe criză va plăti şi pentru încălzirea globală, şi pentru euro, şi pentru bombardarea lui Assad sau reconstrucţia Libiei se înşală. Cum le spun eu idealiştilor mei studenţi în politici publice, o sută de euro e doar o sută de euro, dacă plăteşti nota la hotel cu ea, nu îţi mai poţi lua şi perechea de adidaşi.
Între Europa şi Uniunea Europeană a existat întotdeauna o diferenţă. Europa curge în toate direcţiile spaţiului şi timpului, poţi fi parte a ei de la orice distanţă, de la englezii expatriaţi iubitori de W.H. Auden cu care am băut un pahar în anticariatul lor bine zăvorât într-o noapte sud-africană, la bătrânul parlamentar de la Consiliul Europei căruia am încercat să-i spun, când nu aveam încă 30 de ani, că sigur comunismul a fost mai rău ca fascismul, fără să ştiu că era un supravieţuitor de la Auschwitz. Uniunea Europeană e însă strict limitată, nimic altceva decât un sistem de graniţe: eşti înăuntru, eşti asigurat pe viaţă; eşti afară, crăpi la coada de la consulat sau te rogi să ţină barca. Cine adoptă legea ta e înăuntru, cine nu e afară. Spaţiu legal, spaţiu de coeziune, Schengen şi euro, standarde şi criterii, numai graniţe care, dacă sunt călcate, totul se duce de râpă. Dar cine poate apăra asemenea graniţe? Cu ce cost?
E cu atât mai deprimant să vezi Europa pusă la îndoială zilele astea cu cât ea nu a fost niciodată în sine un model, ci o colecţie de modele diferite slab legate şi cu enorme costuri de coordonare. Cu toate astea, nu a funcţionat rău – studenţii la cursul de guvernare europeană sunt totdeauna şocaţi să afle că mai mult de două treimi din deciziile Consiliului European se iau prin consens -, dar e mult mai greu pe vreme rea. Ce rămâne strălucitor şi rece e modelul nordic – Forumul Economic de la Davos a scos anul acesta un volumaş despre cum aceste ţări minunate au trecut deja peste criză, au cele mai bune sisteme sociale din lume şi cele mai liberale economii în acelaşi timp (numai propagandiştii noştri de dreapta nu au băgat de seamă că ţările cele mai sociale din Europa sunt cele care o duc cel mai bine, cele mai populiste şi discreţionare o duc cel mai rău, şi că stânga şi dreapta nu mai sunt chiar pe înţelesul grădiniţei). Cum au făcut asta? Virtutea Nordului, a frigului şi a privaţiunilor. Ei, plus Germania şi Olanda ar putea face Statele Unite ale Europei şi mâine. Ce ne facem cu tratatele şi cu noi, ceilalţi?
Tare aş vrea să ştiu ce dracu’ aş putea scrie eu în mod realist pentru simpozionul Dahrendorf. Primesc cu recunoştinţă orice idee în acest sens.
Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin
