György Dragomán este unul dintre cei mai premiați și traduși scriitori din Ungaria. Născut la Târgu Mureș, autorul a părăsit România în 1988, împreună cu familia, din cauza regimului comunist. Dar a rămas cu o puternică nostalgie pentru locurile copilăriei, iar plecarea din țară l-a marcat și l-a obsedat multă vreme. Romanul său Regele alb a fost tradus în peste 30 de limbi, printre care și româna, la Editura Polirom. Anul acesta a mai apărut, la aceeaşi editură, și un alt roman de succes de-al său, Rugul. L-am întâlnit pe György Dragomán la ediția din octombrie a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, iar scriitorul a ținut neapărat ca interviul să aibă loc în limba română.
Regele alb e povestea unui băiat de 11 ani care își așteaptă tatăl condamnat politic, Rugul e povestit de o fetiță care intră în adolescență în primii ani după comunism. Când va apărea următorul volum din ceea ce se configurează deja ca o trilogie?
E dificil să vorbesc despre o carte care nu e încă scrisă și nu e bine să vorbesc de o carte care nu e scrisă. Pot să zic doar că și acolo va fi o voce de copil, dar nu va fi atât de dominantă ca în acestea două. Cartea aceea va avea, dacă totul merge bine, două timpuri, va începe la câțiva ani după revoluție și va merge înapoi către mijlocul evenimentelor. Cu vocea de copil.
De ce ați ales câte o voce de copil?
Când părinții mei au decis că trebuie să plecăm din Târgu Mureș, am hotărât să înregistrez totul, am vrut să am totul în amintirea mea. Așa că am amintiri foarte clare de când eram copil, nu doar cu locuri sau oameni, ci chiar cu mine însumi, cu felul cum am gândit atunci. Poate de asta îmi vin vocile astea de copil, deși vocile prin care scriu nu seamănă cu vocea mea sau cu vocea pe care aș fi avut-o atunci. Când am încercat să scriu Regele Alb, inițial m-am gândit că acea carte va conține mai multe voci, că va fi o carte mai mare, chiar densă, cu multe voci. Dar Dzsata vorbește foarte repede, fără să ia aer chiar, și am văzut că nici o altă voce nu se poate suprapune peste a lui. Așa că am început în paralel niște capitole care au devenit alte romane, cum ar fi Rugul. Chiar mâine (interviul a avut loc pe 22 octombrie – n.r.) o să îmi apară un volum de proză scurtă, de fapt primul meu volum de proză scurtă, și acesta va conține unele proze care sunt voci de copii. Dar nu scriu întotdeauna monologuri, de multe ori scriu și dintr-un punct de vedere din afară. De fapt, primul meu roman, care nu e tradus în românește, Cartea desfacerii, e scris dintr-un astfel de punct de vedere, din afară. Dar, într-adevăr, monologul mă interesează în mod deosebit.
Cartea de proză scurtă conține vocile care au rămas pe dinafară de la scrierea celor două romane?
Nu, acestea sunt texte pe care le-am scris între timp. E bine să faci și altceva. De obicei, scriu un roman în câțiva ani de zile, 5-6 ani și chiar mai mult, și am idei care îmi vin între timp și nu vreau să le pierd. De fapt, îmi place foarte mult proza scurtă și nu văd o atât de mare diferență față de roman. Dacă cineva mi-ar spune că Regele alb nu este un roman, ci o carte cu proze scurte legate, nu m-aș simți jignit, pentru că eu cred că o proză scurtă e un capitol dintr-un roman care încă nu e scris. Așa că e chiar interesant cum o piesă mică, o rotiță, poate deveni parte dintr-o construcție mai mare. În plus, cred că proza scurtă revine din nou în atenție, pentru că oamenii nu mai au timp. Eu am lucrat mulți ani ca web designer și mi-am făcut o pagină unde am pus foarte multe proze scurte și am văzut că oamenii le citesc, de fapt. În plus, on line-ul vine cu un nou avantaj: dacă public o proză scurtă într-o revistă pe print, după un an nimeni nu o mai citește. Dar dacă o pun pe pagina mea sau pe Facebook, este citită chiar și după un an, pentru că acolo mulți o percep ca fiind nouă când o văd ei și chiar o distribuie. Obțin așa chiar mai mulți cititori, cumva, și personal cred că am mult succes cu această tactică. E chiar uimitor cum vin cititorii, văd la statistică, deși toată lumea e pesimistă și afirmă că internetul distruge cultura. E posibil. Dar uneori se întâmplă invers, să public o proză nouă pe Facebook și de acolo să fie luată într-o revistă pe print.
Spațiul de desfășurare al romanelor dumneavoastră este, aparent, cel al Epocii de aur și al tranziției românești. Deși ați afirmat într-un interviu, după apariția în România a Regelui alb, că romanul nu este autobiografic, ați scris în revista Suplimentul de cultură că „pentru fiecare povestire am pornit de la obiecte și imagini din propria mea copilărie”. Care au fost acele obiecte și imagini care v-au inspirat?
Totdeauna au fost obiecte pe care le-am cunoscut. În Regele Alb, există un briceag de pește, care apare într-o istorie despre un muzician, dar numai briceagul a existat din această poveste. Am avut și eu un briceag de care îmi aminteam cu ură și bucurie, pentru că nu era foarte bun. O dată am vrut să ne jucăm de-a piața și am vrut să vindem praf de paprika, dar nu aveam, așa că am făcut dintr-o cărămidă. Am ras praful cu briceagul și s-a distrus. Iar briceagul acesta distrus e partea adevărată din povestea asta. Tot timpul când scriu, pornesc de la obiecte care există, dar care nu fac parte din poveste, istoria este a cărții, nu e a mea. Și nici spațiul nu este un spațiu clar, aparține de Transilvania, dar de o Transilvanie a mea, din amintirile mele. A trebuit să iau o decizie când m-am apucat să scriu despre lumea asta, mai întâi am încercat foarte tare să îmi amintesc, circa doi ani mi-am notat ce mi-am amintit, dar amintirile nu erau chiar așa de curate. Am aflat că orașul pe care îl păstrez în cap nu e orașul real. Atunci am luat o decizie: ori mă duc să fac din nou o cercetare și scriu despre locuri așa cum sunt în realitate ori nu. Și am decis să iau orașul din cap și să îl dărâm, să îl clădesc de la început, să am un oraș total nou, care doar să semene cu Târgu Mureș. Dar care e doar orașul meu.
Observ că plecarea dumneavoastră, împreună cu familia, din Târgu Mureș a fost o traumă foarte mare.
Da. Tatăl meu a înțeles că dacă mai rămâne în România comunistă, o să aibă mai multe probleme cu Securitatea. Dar mult timp nu a vrut să plece, până când a simțit că nu mai poate să stea. Dar această idee că voi pleca și că nu mă voi mai întoarce niciodată m-a traumatizat. La 13 ani, cât aveam când s-a decis plecarea, am perceput totul cu acea sensibilitate tragică a adolescenței, că plec pentru totdeauna. Așa că am simțit ca o datorie față de mine însumi să țin minte totul.
Sunt, prin urmare, cele două romane și un fel de eliberare față de toate astea?
Nu știu, dar încerc să nu mă gândesc la asta, încerc să nu privesc scrisul ca pe o terapie, căci pentru mine nu e așa. Eu nu îmi amintesc să fi avut o copilărie oribilă, deși a fost o epocă dură. Am avut o copilărie normală, cu frică, dar și cu bucurie. Eu am scris prima piesă de teatru când aveam 13 ani. Văzusem atunci pentru prima dată în viața mea gloanțe, nu știu de unde proveneau, și am scris o scurtă piesă despre uciderea unui dumnezeu sau a unui om care se poartă ca un dumnezeu. Asta era în 1986. I-am arătat-o tatei, care mi-a spus: “Cred că ai talent, dar te rog nu o mai arăta nimănui”. Eu nu am făcut legăturile când am scris-o, abia după aceea mi-am dat seama că am scris ceva periculos. Cum să tragi în cap unui dumnezeu, cine era dumnezeu atunci? Tata mi-a spus că piesa asta nu o să apară niciodată. De atunci, cumva, despre asta scriu, în fiecare carte revin cumva la acel moment.
„Toată viața o să scriu despre opresiune și despre libertate, despre violență și despre umilință”, declarați într-un interviu din 2008. De ce ați decis astfel?
Nu vreau să fie așa. Deși nu scriu întotdeauna despre epoca asta, deși vreau să fiu optimist, nu prea îmi iese, întotdeauna ajung la pesimism. Și deși scriu ficțiune, uneori ficțiunea devine actualitate. Am scris acum 15 ani despre graniță și despre sârmă ghimpată pe graniță, dar habar nu aveam că acea poveste va căpăta din nou importanță. Din păcate, nu o să scăpăm niciodată de violență, nu o să scăpăm niciodată de posibilitatea violenței. Pentru mine, când eram copil, asta era cel mai apăsător, că simțeam că această posibilitate există. Chiar și limbajul era violent cumva, toți vorbeau despre violență, vocea violenței era prezentă. Și noi credeam totul. Îmi amintesc că aveam un profesor de desen pe care îl iubeam. O dată a venit la școală cu ghips la o mână. Apoi a apărut zvonul că a bătut pe cineva așa tare că și-a rupt mâna. Nimeni nu a putut afla dacă zvonul e adevărat, dar toți l-am crezut. Eram atât de obișnuiți cu ideea de violență, că părea posibil.
Povestiți la un moment dat despre teama de iminența unei bătăi cu ciocane între elevi, la școala pe care o urmați în Târgu Mureș.
Nu știu nici până astăzi cum a evoluat această idee. În cartierul unde stăteam noi, la bloc, o jumătate erau români și o jumătate erau maghiari, dar toți eram prieteni unii cu alții. Eu am învățat românește de la ei și ei de la mine maghiara. Întotdeauna când jucam război, era blocul nostru împotriva blocului celuilalt, nu conta cine făcea parte din echipă. Dar la școala numărul 14, unde am mers eu, existau două intrări, una era pentru maghiari și alta pentru români. Nimeni nu ne-a spus că trebuie să intrăm separat, nu am vorbit niciodată despre asta, nu era oficial, dar respectam această separație. În restul școlii era le fel, o clasă într-o parte și altă clasă în altă parte. Am simțit atunci cumva că politica ne îndepărtează unul de altul. La școală nu mă jucam cu români, erau maghiarii cu maghiarii și românii cu românii. Apoi, când ajungeam acasă, eram iar prieteni. Cumva politica provoacă tensiune etnică, căci numai la școală exista. Pe vremea aceea, făceam practică și trebuia să venim într-un trimestru, la clasă, cu un ciocan, să îndreptăm o placă ondulată. Și cineva a zis că o să ne batem cu ciocanele. Niciodată nu s-a întâmplat, dar această idee a planat multă vreme. Cumva am înțeles de ce s-a întâmplat violența etnică din Târgu Mureș din 1990, era în aer. Politica poate să producă chestiile astea.
Acest sentiment al violenție era specific României sau l-ați simțit și în Ungaria?
Cred că era specific pentru aici. Când am ajuns în Ungaria, în 1988, totul mi s-a părut o glumă. Era tot dictatură, să zicem, că era înainte de schimbarea regimului. Dar în România eram învățat că la școală dacă vorbești cu profesorul, te ridici, îi vorbești cu tovarășul și cu stimă. Când am făcut asta în Ungaria, toți au râs de mine. Totul era mai relaxat. Atât de relaxat încât eu am zis că ei sunt neserioși. Chiar m-am gândit, așa copil cum eram, că la cât e de neserioasă chestia asta, regimul nu are cum să reziste. Dar în România nu simțeam așa. Când am început școala, primul lucru pe care l-am făcut a fost să celebrăm revoluția sovietică, în Ungaria se aniversa asta. Toată lumea trebuia să cânte imnul sovietic, dar eu nu îl știam, că în România nu se cânta. I-am spus profesorului că eu nu știu imnul sovietic și el mi-a zis că nu e nici o problemă. În România comunistă, dacă nu știam imnul românesc, ar fi fost rău, așa că l-am învățat, să nu fie vreo problemă. Dar în Ungaria nu conta, nu îl știi, asta e. Atunci am avut sentimentul ăsta de eliberare pentru prima dată în viața mea.
Ați simțit toate astea încă de când erați copil?
Da. Eu am lăsat copilăria în România. După acei doi ani tensionați de așteptare a plecării din România, când aceasta a avut loc, la 15 ani ai mei, nu mă mai simțeam un copil.
Ați scris și două piese de teatru, dar ați declarat că nu ați avut noroc cu ele și nu au fost montate. Despre ce sunt aceste piese de teatru și ce s-a întâmplat?
Una dintre ele va fi montată la Teatrul Maghiar din Cluj, în aprilie anul viitor, iar regizor va fi Janos Szasz din Ungaria, care a făcut filme foarte importante. Piesa va fi despre plecare, despre o familie care așteaptă pașaportul. Am fost obsedat de acest moment. Dar acum pot să zic că am fost și nu mai sunt, pentru că dacă o să mai scriu un alt roman, nu cred că o să mai scriu cuvântul „tovăraș” vreodată în viața mea. Cu Regele alb și cu Rugul am decis că trebuie să povestesc, cumva, cei 70 de ani de istorie din diferite puncte de vedere. De aceea, mă bucur, de exemplu, când cineva citește prima dată Rugul și apoi Regele alb, pentru că nu am vrut să scriu o trilogie, ci am doar spațiul ăsta în care am rămas, și pe care le-am luat cu mine, și de care am fost obsedat. Și am dezvoltat sensibilitatea că știam cine sunt și știam ce se întâmplă cu mine și știam că există timpul. Când ești un copil, nu prea te interesează timpul, ideea de timp sau ce face timpul cu tine. Dar pe mine cei doi ani înainte de plecare și cei trei, patru ani după plecare m-au marcat foarte mult. În Ungaria, la școală, nu trebuia să fac nimic. La matematică eram foarte bun, pentru că studiasem în România foarte mult ca să pot intra la liceu, așa că toți au crezut în Ungaria că sunt un geniu al matematicii, pentru că acolo sistemul era alfel. Vorbeam deja două limbi, engleza și română, așa că nu a trebuit să mai învăț nici o limbă nouă. Am început să studiez filosofie, citeam toată ziua, m-am întâlnit cu soția mea, care era din Cluj, eu știam că vreau să fiu scriitor, ea știa că vrea să fie poetă și noi am învățat numai chestii care ne interesau.
Când ați știut că vreți să fiți scriitor?
La 13 ani știam deja asta, din ziua când am început să scriu piesa aceea cu Dumnezeu. Tatăl meu era dentist în România, dar a publicat și el opt proze scurte într-o revistă, avea prieteni scriitori și atunci am înțeles că pot să scriu și eu. Deși tatăl meu voia să devin și eu doctor, pentru că în dictatură doctorii au și ei un fel de putere. Mă hotărâsem să devin chirurg, de aia am și studiat așa mult, să ajung la facultate. Dacă aș fi rămas în România și nu cădea comunismul, poate aș fi devenit chirurg. Dar când am ajuns în Ungaria și am văzut că e mai multă libertate, mi-am spus că de fapt pot să devin ce vreau eu. Atunci am studiat filosofia și engleza. Deși engleza o știam de la Târgu Mureș, unde aveam o profesoară privată, se numea Eva Swartz, care încă trăiește, are 94 de ani. M-a învățat așa bine, că m-am apucat să citesc în engleză și am început să învăț cum să scriu un roman. I-am scris anul acesta o scrisoare profesoarei, am aflat că mi-a citit cărțile. Dar nu știu ce părere are despre scrisul meu.
