România parastasului “bine făcut”

Teribila agitaţie a imediatului îi fac pe români să nu caute trecutul şi înţelesurile sale simbolice. Mai dau o fugă şi pe la Curtea de Argeş, dintr-o oarecare evlavie, nu din recunoştinţă faţă de făurarii istoriei moderne. Cuprinşi de vitejia de-o clipă, într-un entuziasm al efemerităţii, mai admiră Catedrala, îşi fac selfie-uri cu mormintele regilor, dar nu caută să înţeleagă taina construcţiei monumentale, nici sacralitatea monarhiei constituţionale.

Ana, regina noastră neîncoronată, după ce şi-a dăruit întreaga viaţă exilului crud al Regelui, clădind o familie puternică, se va zidi, asemenea Anei lui Manole, în piatra rece a Basilicii, care va odihni ultimele rămăşiţe ale Dinastiei române. A fost excomunicată de Papă, pentru că a ales nuntirea cu un ortodox. Nu a renunţat niciodată la religia ei catolică. A decis să se odihnească pe veci într-o catedrală ortodoxă. Iată supremul sacrificiu. Şi-a iubit mult soţul şi prin el ţara, pe care a învăţat să o iubească din poveşti.

Majestatea Sa a îndrăgit foarte mult satele românești, portul popular și inteligența țăranului român. Îi plăcea cel mai mult Muzeul Satului, loc atât de simbolic de lângă Palatul Elisabeta. Întrebată ce coloană sonoră ar putea avea un film despre acest loc binecuvântat, a spus Poema română a lui George Enescu.

A reprezentat cel mai tonic balsam al exilului Regelui. Fără spiritul ei de aventură, copilăreasca nebunie şi pofta de joacă, Regele nostru era mai singur puțin. I-a luat locul cu cinste Reginei Elena, mama atât de curajoasă a Regelui Mihai. A fost o ființă de o rară inteligență, de-o izbitoare frumusețe spirituală și, în primul rând, extrem de generoasă. Renunțând la religia ei, a dăruit ce avea mai scump tuturor românilor: iubirea față de țară și față de Majestatea Sa Regelui Mihai.

Dar nu despre Regina Ana aş vrea să vorbesc, prea mulţi regalişti de ziua a opta o fac pe toate canalele media. De lunea trecută, curând după aflarea tristei veşti a morţii Reginei, televiziunile româneşti s-au concurat, mai abitir ca-n întrecerile socialiste, în lauda defunctei. Nimic special. Părerologi cabotini şi ursuzi, care mai ieri îl fugăreau pe Rege pe autostrăzi, vorbeau pios. Noroc că ecranul nu transmite damfuri, doar evocă grimase şi narcisism epocal. În republică, ipochimenii joacă roluri evlavioase. S-ar târi pe jos, ar renunţa şi la fireturi, numai să fie lângă mort. Impostorul are mare apetit pentru simboluri defuncte. Îi place să se asocieze cu ziditorii lumii, atunci când Atotputernicul le-a luat vlaga. Aşa se simte şi el mai puternic decât trecuţii la veşnicie.

Câţi dintre români cunosc Legenda Meşterului Manole? Pe vremea lui Neagoe Basarab, într-un ev mediu timpuriu, domnitorul a tocmit „meşteri mari, calfe şi zidari,” pentru a ridica „pe Arges în gios / pe un mal frumos”, „Mănăstire ‘nalta/ cum n-a mai fost alta”. Munca meşterilor a fost, după cum probabil se ştie, zadarnică. Tot ce zideau ziua, noaptea se surpa. În vis, lui Manole i s-a relevat nevoia de a o sacrifica prima femeie care va veni să aducă bucate „la soţ/ ori la frate”. Ana, soţia Meşterului Manole, a avut neşansa să sosească prima. Mănăstirea, făr’ de asemănare, a fost ridicată, iar Manole, a rămas pe acoperiş. Din porunca voevodului, schele au fost desfăcute, pentru ca niciodată să nu se mai poată ridica „altă mănăstire/ pentru pomenire/ mult mai luminoasă/ şi mult mai frumoasă”. Crezând că se poate salva, marele meşter şi-a construit aripi din „şindrile uşoare”. Zborul i s-a frânt. Aripile nu l-au ajutat. În locul pierzaniei, s-a iţit un izvor. Din Fântâna lui Manole mulţi beau apă. Aruncă bani. Câţi ştiu că prin legendă, sufletul meşterului genial a rămas nemuritor?

Românii nu au ştiut niciodată să preţuiască ziditorii. Printre semeni observ o mare vocație a pioșeniei. Mai mare decât apetența pentru lucrul bine făcut. Acum când ne apropiem de stingerea Dinastiei Române, contraelitele devin pioase, majoritatea, îngăduitoare cu regii și reginele, atât de terfelitți de istoria comunistă.
Culmea, detractorii de ieri ai monarhiei vorbesc acum – când se stinge ultima văpaie de energie legitimă – despre ce ar fi putut fi?
Știu că nu le crapă obrazul. L-au aplaudat dimineața pe Ceaușescu și seara pe Iliescu. Vor să pară smeriţi şi îngăduitori. I-am văzut şi la înmormântarea Seniorului. Prin vocea lui Alexandru Bârlădeanu au abjurat de la crez. S-au lepădat de ideologia lor sinistră, doar pentru a fi asemenea legendarului fruntaş ţărănist. Tot înainte, cu rictus şi emfază de cazarmă. Pe vremea aceea nu se făceau selfie-uri, doar se închinau languros, ca-n faţa unei fecioare, pentru a părea şi ei neprihăniţi. Există la plutocraţia dâmboviţeană o vocaţie malignă a asocierii cu simbolurile moarte.

Acum, când Ana de România se alătură Anei lui Manole, contralitele se răsucesc ușor, din nou, în piruete grobiene.
Nu se zice în zadar că românii sunt mari specialiști ai colivelor. Cum fac româncele parastase, mai va!
Trăim într-un feudalism sinistru. Știm să îngropăm frumos, dar nu știm să creștem nimic. 
E mai lejer să cânți ”Doamne, miluiește,” decât să pui mâna pe mistrie. Câţi înţeleg jertfa pentru creaţie, că nimic durabil nu poate exista fără muncă şi suferinţă.

România de-a gata, i-a făcut pe mişei să se împăuneze cu averi şi demnităţi. Ce sigur nu vor avea niciodată e nobleţea, care nu se tranzacţionează la talcioc şi nici nu se imprimă ca un colant pe un ban de aur.

România a avut voevozi, domni, boieri, nobili, regi.

Acum când reperele morale se sting, apar liliecii devoratori.

Nu întâmplător la Curtea de Argeș, unde sunt criptele marilor noștri regi și regine, Manole a zidit-o pe Ana în zid. Ce se construia ziua se prăbușea noaptea.

S-o lăsăm pe asta cu România, lucrului bine făcut, mai bine România, parastasului perfect făcut.

Probabil că Regele Mihai nu va fi la înmormântarea iubitei sale soții. Sper ca la Curtea de Argeș să nu se adune toată pletora politică, toți ageamii și geambașii vechiului cor "Afară cu Regele din țară." Prezența detractorilor monarhiei, a celor care au scuipat pe restaurație, a monarhiștilor de ziua a opta ar spori suferința unui neam înfrânt.

Îi putem ierta, dacă vor avea bunul simț să stea deoparte. Să nu se înghesuie în fața camerelor de luat vederi, să nu bată cruci filmate, să nu se închine din corectitudine politică. Mai precis, să ne scutească de prezența lor cianotică și vulgară.

Ar fi un gest de reparație istorică. A cere iertare prin tăcere e un gest tonic, creștin și întremător.