Liga Studenţilor Români din Străinătate (LSRS) a organizat luna aceasta evenimentul România Jună, prin care şi-a propus să definească direcţiile principale de dezvoltare ale României, din perspectiva tinerilor români educaţi la cel mai înalt nivel.
Demersul e lăudabil, însă modalitatea de promovare a acestuia pare desprinsă din discursurile naţional-comunismului, cu evidente tendinţe protocroniste: este promovată istoria mitizantă, tinerii sunt îndemnaţi să se apropie de “spiritualitatea neamului românesc”, apar citate naţionaliste, câţiva scriitori români tradiţionali sunt propuşi ca genii îndrumătoare pentru generaţia actuală, iar Biserica Ortodoxă este flatată.
Totodată, pe lângă numeroşi vorbitori de valoare, unii prea puţin promovaţi public, apar nume ca generalul Mircea Chelaru – cunoscut pentru triumfalismul naţionalist şi idei conspiraţioniste (cum ar fi fi aceea că viruşii sunt inventaţi în laborator cu scopul nimicirii a 90% din omenire).
Nu pluralismul de idei şi faptul că la România Jună au fost şi vorbitori cu discurs ultra-naţionalist constituie problema. Diversitatea de opinii conduce la cele mai bune soluţii. Însă, modul în care arată promovarea proiectului (vezi site şi video-clipuri), nu transmite disponibilitatea spre dezbatere, ci formule de îndoctrinare. Nu apar, spre exemplu, demersuri de promovare a egalităţii de şanse sau a toleranţei, ci doar îndemnuri naţionaliste, ca şi cum în asta se află soluţia pentru România – fals. Nimic nu îi lipseşte României mai puţin decât veşnicul discurs naţionalist.
Este de neînţeles cum a ajuns o organizaţie formată din studenţi şi absolvenţi ai universităţilor importante din străinătate, să promoveze tocmai clişeele faţă de care noua generaţie ar trebui să se poziţioneze critic.
Ce am învăţat de la studenţii şi absolvenţii intervievaţi în cadrul proiectului cu LSRS
Personal, am colaborat cu LSRS-ul din 2010, realizând interviuri cu studenţi şi absolvenţi din străinătate.
Fără a nega diferenţele care îi individualizează pe fiecare dintre intervievaţi, consider că există un set de valori comun tuturor: sunt raţionali, sceptici, toleranţi şi adepţi ai pluralismului de idei, îşi recunosc greşelile, detestă stereotipurile şi prejudecăţile.
Şi nu e de mirare, fiindcă acestea sunt valorile pe care le cultivă toate marile centre universitare ale lumii. Sunt valori împărtăşite, de asemenea, de mulţi dintre membrii sau susţinătorii LSRS pe care i-am cunoscut.
Nu este clar însă dacă astea sunt şi valorile Ligii.
Având în vedere că în cadrul evenimentului România Jună au fost invitaţi ca vorbitori şi susţinători oameni cu concepţii şi aspiraţii diametral opuse, mă întreb cine este cu adevărat reprezentativ pentru LSRS. Cu alte cuvinte, care sunt valorile LSRS? Cele raţionaliste, individualiste, care promovează societatea deschisă, sau cele caracteristice societăţii închise? Fiindcă acestea nu pot coexista. Pluralismul nu înseamnă relativizarea valorilor şi promovarea oricărui punct de vedere ca adevărat şi valoros. Înseamnă disponibilitatea spre dialog şi toleranţă faţă de ideile diverse până la un punct.
Generalul Chelaru este invitat constant ca vorbitor în cadrul evenimentelor LSRS. Este cunoscut pentru discursul ultranaţionalist şi pentru idei precum cea prin care propunea ca bustul mareşalului Antonescu să fie expus public şi omagiat în Iaşi. În unul dintre speech-uri i-a îndemnat pe tineri „fiţi ostaşii acestei ţări, fiţi nemuritori zamolxieni!”.
Un alt personaj care apărea pe lista suţinătorilor României June este Silvan Emanuel Man, un puşti care promova legionarismul la emisiuni ale televiziunilor locale (“Credinţa şi tradiţii nemţene”) şi îl invoca pe Corneliu Zelea Codreanu ca “ultimul mare comandant al României”. Ulterior, după ce au apărut primele observaţii publice legate de caracterul legionar al discursului lui Silvan E. Man, prezentarea acestuia pe pagina web a României June a dispărut.
Iar dacă nu unul precum generalul Chelaru este reprezentativ pentru valorile LSRS, de ce apare el în prim-plan şi nu cei care ar putea contribui cu adeărat la dezvoltarea societăţii româneşti? Sau este reprezentativ?
Da, ar fi răspunsul judecând după agenda României June care propune ca domenii de discuţii: valoarea culturii dacice şi influenţele Imperiului Roman, valoarea bogăţiei arheologice (eg: Sarmizegetusa Regia, Plăcuţele de la Sinaia, Tezaurul României).
Paradoxal, tocmai cei care ar trebui să ia distanţă faţă de clişeele istoriografiei româneşti şi să critice versiunea istoriei ale cărei concluzii sunt că românii „se trag din daci şi romani”, sunt cei care propagă cu avânt miturile istorice.
E drept că naţiunea nu poate să se contureze fără o istorie naţională. Dar e la fel de adevărat că istoria naţională nu este istoria reală. Spre exemplu, conform istoriei naţionale, Unirea de la 1600 prin Mihai Viteazul este un exemplu, o dovadă a ideii de „România”. Însă, în secolul al XVII-lea (deci mai aproape de evenimentele în cauză) Grigore Ureche, descrie Unirea de la 1600 ca pe un simplu act de cucerire, adaptat vremurilor, cum a şi fost în realitate.
Recunoaşterea că istoria a fost modelată pentru a contribui la conturarea naţiunii nu înseamnă lipsă de patriotism. Naţionalizarea istoriei a avut parţile ei bune (a contribuit la legitimizarea naţiunii şi la coeziune) şi părţile rele, de care trebuie ţinut cont. După cum explică Lucian Boia, fiecare naţiune îşi caută începuturi cât mai îndepărtate, naţionalizându-se până şi preistoria (vezi exemplu „strămoşilor” daci) – un construct artificial, realizat în numele naţiunii şi nu al adevărului.
Ar fi fost de preferat ca LSRS-ul să promoveze acest tip de viziune critică asupra istoriei şi nu să măture sub covor un discurs esenţial privind istoria.
Eminescu salvează România de mediocritate?
Pe de altă parte, proslăvirea „românilor de geniu” şi a „bogăţiei arheologice româneşti”, prin care LSRS înţelege Sarmizegetusa Regia sau Plăcuţele de la Sinaia este ca şi cum ai lăuda unui extraterestru în căutarea unui concediu la mare litoralul românesc – înseamnă că ori nu ai văzut altceva, ori eşti ipocrit.
Trăim într-un context al globalizării, iar LSRS şi studenţii români de afară ar trebui să contribuie la pătrunderea în România a ideilor care au modelat şi modelează lumea occidentală. Ne dorim să trăim ca în vest, dar nu vom face asta până când nu ajungem să gândim ca în vest.
Din fericire, un neoliberal român din ziua de azi îi citează în discursul său pe Hayek, Hobbes, Locke sau John St. Mill şi nu pe Brătianu, Rosetti şi Bălcescu. Iar asta fiindcă liberalismul românesc a fost prea mesianic, populist, naţionalist, pentru a servi unui discurs în contextul global actual şi în numele valorilor societăţii deschise.
În schimb România Jună îi propune pe Eminescu, Slavici, Kogălniceanu, ca antidot la „pericolul de imbecilizare”, la mediocritate şi incultură (vezi clip aici).Într-o perioadă în care accesul la informaţie este atât de generos, să fie Eminescu soluţia „deşteptării naţionale”? Improbabil.
Ba mai mult, cu tot respectul pentru profesorii care predau limba şi literatura română la liceu, mă întreb cui serveşte un eminescolog izolat la nivel naţional? Cineva specializat exclusiv în scriitori români care rămâne mut în context internaţional, este condamnat la manevrarea unei felii nesemnificative a culturii. Astăzi, cultura devine propriul ei călău în lipsa unui dialog transnaţional.
Dialogul cu alteritatea conduce la definirea propriei identităţi şi la îmbunătăţirea ei. Karl Popper, unul dintre cei mai importanţi gânditori contemporani, spunea că civilizaţia apuseană este, în ciuda multor reproşuri ce i se pot aduce, cea mai liberă şi cea mai dreaptă din câte există, fiindcă este deschisă îmbunătăţirilor – iar asta înseamnă în primul rând acceptarea criticii şi promovarea autocriticii.
“Pe mine NU mă reprezintă LSRS”
Ca reacţie la proiectul LSRS şi modul lui de promovare s-a constituit un grup alcătuit la rândul său din studenţi şi absolvenţi din străinătate: “Pe mine NU mă reprezintă LSRS”. Aceştia argumentează de ce Liga se face vinovată de discurs naţionalist, şovin şi discriminator, care se opune ideii de stat modern.
Ca răspuns la observaţiile venite din partea acestui grup, LSRS a afirmat că acestea nu au nici un temei şi au ameninţat cu procese. Cu toate acestea, au scos de pe site o parte din pasajele criticate, o confirmare tacită a validităţii criticilor care i-au fost aduse.
Asta înseamnă că Liga a picat testul criticii şi al autocriticii, pentru moment. Cel mai bine ar fi fost să-şi recunoască public greşelile şi să le îndrepte – gestul ar fi însemnat disponibiliatea spre dialog şi spre perfecţionare.
Egalitate de şanse şi toleranţă, nu naţionalism
România nu a dus lipsă de discurs naţionalist. Mai ales în timpul comunismului ceauşist, naţionalismul a fost puternic promovat. Oamenii vibrau la filmele lui Sergiu Nicolaescu (exemple de deturnare a istoriei), iar tinerii tresăreau la chemările naţionaliste ale Cenaclului Flacăra. Individualismul, element central al societăţii moderne, a fost constant mai puţin valorizat în favoarea „sacrificiului individului pentru patrie”.
Chiar şi astăzi, naţionalismul este un instrument de marketing excelent, mai ales dacă este folosit de o persoană carismatică. Asta nu înseamnă şi că are cele mai bune efecte la nivel social. Mai ales în România.
Nouă nu asta ne-a lipsit, ci valorile care conduc la democraţie participativă şi la promovarea egalităţii de şanse şi a toleranţei (faţă de alte rase, grupuri etnice sau oameni cu alte orientări sexuale).
Iar dacă „muşchiul” democraţiei participative a fost exersat totuşi în post-comunism, credinţa în valorile egalităţii de şanse şi ale toleranţei este atrofiată. Aici trebuie să îşi aducă aportul organizaţii precum LSRS. Aceasta este miza.
