Pentru a fi, probabil, în ton cu colegii ei din PSD şi PNL, mari meşteri în materie de retorică publică, dar şchiopătând la chestiunile care ţin de politica practică – dovadă: sunt incapabili să menţină propria alianţă într-o zonă nebeligerantă, de concertare şi de politeţe reciprocă –, ministra Transporturilor a făcut la Topliţa câteva declaraţii. Deşi se afla la polul frigului din România pentru a inaugura un drum judeţean, totuşi, domnia sa a socotit nimerit să se refere şi la prezentul şi viitorul… feroviar al ţării. Faptul este simptomatic pentru momentul pe care îl traversăm, mai cu seamă că o serie de cetăţeni socotesc că în legătură cu căile noastre ferate se poate vorbi despre trecut cu deplină legitimitate, dar că prezentul şi viitorul lor sunt mai degrabă… ficţiuni.
Doamna Ramona Mănescu a spus, astfel: „E păcat că avem o infrastructură feroviară foarte dezvoltată ca suprafaţă, dar rămasă în urmă. Pe tronsoane pe care am putea circula cu 120 kilometri la oră, circulăm cu 40”. Ascultând-o, nu-ţi vine să crezi. Vorbeşte ca un cetăţean lucid şi responsabil. Nu ca un ministru în plină activitate care, în loc să dea în vileag adevăruri incomode, încearcă să le muşamalizeze sau să le minimalizeze măcar. (Exemplu: ministrul Sănătăţii care socoteşte că e neplăcut ca brancardierii să trântească la pământ, din neatenţie sau din neputinţă, trupul unui rănit grav în incendiu, dar adaugă că asta se întâmplă pretutindeni în lume, pesemne destul de frecvent, fiind o banală chestiune calificabilă drept „eroare de parcurs”!). Doamna Mănescu laudă bogăţia noastră în materie de căi ferate, cu o largă acoperire pe teritoriul întregii ţări. Are viziuni nipone în materie de viteză tangibilă: 120 kilometri pe oră… Dar toate acestea sunt lucrurile frumoase pe care le aduce în discuţie doar pentru a sublinia situaţia precară în care ne aflăm, rulând cu medii de 40 de kilometri pe oră, în fapt…
Dacă vorbea aşa liderul sindicatului G.F.R., un concediat de la C.F.R. Călători ori reprezentantul inexistentei Ligi a Navetiştilor din România, ar fi fost cu totul de înţeles. De la şefa ministerului de resort ar fi fost însă de aşteptat, eventual, să tacă, de vreme ce tot inaugura un tronson rutier judeţean, şi nu o locomotivă de ultimul tip; sau să prezinte scuze publice pentru lipsa de măsuri în materie, împreună cu un plan de măsuri concrete şi alerte prin care s-ar strădui, împreună cu cei mai de seamă colaboratori ai domniei sale, să redreseze situaţia, fie şi obţinând numai 50 de kilometri la oră în loc de cei 40 disponibili… Cu speranţa că, în relativ scurtă vreme, am putea reveni de la viteza turbată a caleştilor de odinioară măcar la rapiditatea de deplasare îngăduită de poliţie automobiliştilor în localităţi. Ar fi fost deja ceva de natura realului, şi nu o proiecţie teoretică bună de proiectat pe coamele norilor.
În loc de aceasta, doamna ministru Mănescu a adăugat alte frumoase proiecţii fără acoperire şi reflecţii despre peisajul din transporturile româneşti actuale. „Intenţionăm să le oferim oamenilor o alternativă la lipsa şoselelor, a autostrăzilor. În orice stat civilizat se circulă mult mai comod, mult mai uşor, cu trenul. Şi mult mai ieftin. Doar în România nu se circulă nici cu trenul, nici cu maşina. Cu maşina pentru că nu ai pe unde, iar cu trenul pentru că arată aşa cum arată, şi infrastructura feroviară este din ce în ce mai greu să fie utilizată la parametri normali”.
Situaţia pare halucinantă. Ispravnicul pus să repare răul unei situaţii se mărgineşte să o constate şi să gloseze pe seama ei. Probabil că înalta demnitară a statului este chiar destul de mândră de domnia sa, şi nu zic că nu ar putea găsi măcar un motiv pentru atitudinea asta: cel puţin ea nu minte, nu vine să ne spună că în transporturile noastre nu există nici o problemă, că aşa e şi prin alte ţări, că se întâmplă şi aiurea astfel de lucruri… Între timp însă, chiar în momentele în care, dovedind acel simţ al realităţii deja menţionat, doamna ministru lasă să se observe că e deplin conştientă cum stăm, domnia sa transmite cât se poate de clar şi că, deocamdată, ministerul domniei sale e ca paralizat, nu întreprinde nimic serios pentru a rezolva problema semnalată.
Spunând celor de faţă la eveniment că susţine reabilitarea căilor ferate prin folosirea unor proiecte cu finanţare europeană nerambursabilă, doamna Mănescu dă întreaga măsură a eforturilor structurii statale căreia îi dă tonul. Ce înseamnă că „susţine” obţinerea de bani europeni cadou – căci sunt nerambursabili – pentru îmbunătăţirea drumului de fier? Că face lobby? Că zâmbeşte promiţător celor care ar trebui să decidă trimiterea sacilor cu bani către România? Fiindcă nu rezultă de niciunde că s-a aplicat deja pentru acei bani, că s-au făcut estimări clare, planuri etapizate de readucere în prezent a circulaţiei româneşti pe calea ferată, că s-a iniţiat ceva, cât de mic şi de neimportant.
Mai aflăm, totodată, şi că, dacă e să se întâmple ceva în domeniu, faptul se va petrece numai prin intervenţia logistică a Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, România nu mişcă nici măcar un degeţel pe cont propriu, aşteptând – după cum spune vocea autorizată a doamnei ministru – o pomană comunitară pentru transporturile ei. Nu pot să nu remarc: o asemenea conduită este cât se poate de potrivită pentru cineva care ar dori cu tot dinadinsul să scoată de pe harta comerţului internaţional ţara noastră. Asta mai cu seamă că excepţionalele autostrăzi realizate cu sprijinul Bechtel de guvernele României au preluat integral, şi cu mult succes, sarcina asigurării căilor eficiente şi rapide, de transport.
Acu stau şi mă întreb: dacă Ministerul Transporturilor a rezolvat cele două probleme importante ale transporturilor terestre, pe una împreună cu Bechtel-ul, iar pe cealaltă prin mila nerambursabilă a U.E., oare are funcţionărimea de resort destule activităţi pentru a-şi asigura norme întregi? Cel puţin doamna ministru e chemată prin judeţele mai exotice, unde mai lipsesc câteva şosele regionale şi unde se identifică potecile de codru fără marcaje, pe care să le inaugurăm în săptămânile ce vin. Dar ceilalţi? Ei ce fac? Economisind din salariile lor nu s-ar putea plăti măcar bitumul turnabil într-o groapă îngustă şi adâncă de la kilometrul 32 al oricărei străzi de prin patrie?
