» Ideea filmului dateaza din 1985, iar filmarile ar fi trebuit sa aiba loc in 1994.
» Filmul e un fel making of melancolico-filosofic al primului lungmetraj romanesc, "Independenta Romaniei" (1912).
» Sunt multe parti bune, dar umorul lui Nae Caranfil e acoperit de fascinatia pentru cinematograf in sine.
"Restul e tacere" este, in opinia autorului sau, Nae Caranfil, "o poveste de dragoste si ura intre artist si producator, intre arta si bani". si intre arta, bani si timp – am adauga. Subiectul filmului a avut o gestatie indelungata. Nae Caranfil l-a gandit in 1985 (atunci i-l propusese lui Sergiu Nicolaescu si fusese refuzat, fiind trimis de acesta spre zona filmelor de actualitate), apoi in 1994, cu trei saptamani inaintea inceperii filmarilor (cu Nae Caranfil in postura de regizor) producatorul francez, "Compagnie des images", a dat faliment, iar scenariul acesta, precum si filmul "E pericoloso sporgersi" au fost amandoua confiscate. Pe urma, scenariul a castigat doua concursuri importante – a primit Trofeul "Martin &Rossi" la Festivalul International de Film de la Paris (1995) si Trofeul Hartley Merrill, Los Angeles (1999). Nae Caranfil a facut intre timp alte filme, iar in 2006 scenariul a castigat finantare de la CNC, unul dintre membrii juriului de atunci, criticul Andrei Gorzo, scriind intr-un text din "Litere, Arte &Idei" ca "desi nu exista, «Restul e tacere» este un film mare". Dupa 21 de ani, drumul parea sa se netezeasca. Filmul a fost realizat cu un buget de 2.4 milioane de euro (cel mai mare buget al unui film romanesc din ultimii 25 de ani), lucru care a facut probabil ca presiunea de pe umerii regizorului sa creasca. N-a fost luat anul trecut la Cannes, dar a avut premiera in cadrul competitiei Festivalului de la Locarno, dupa care s-a plimbat la o multime de festivaluri. A avut cronici nu ditirambice, dar foarte bune, in "Hollywood Reporter" sau "Variety". Iar de ieri ruleaza acasa, asteptand ca publicul autohton sa nu-l ocoleasca, mai ales ca precedentele filme ale cineastului au fost foarte iubite.
Un regizor solidar cu publicul sau
S-ar parea ca Nae Caranfil intelege publicul, dar nu face compromisuri. Filmele sale – dintre care personal continua sa-mi placa cel mai mult "E pericoloso sporgersi" – reusesc sa se adreseze tuturor categoriilor de spectatori. Celor care rad la replici de genul (reproduc aproximativ din "Restul e tacere") "Ce film e asta de doua ore? Poate sa zica spectatorul: «Opriti filmul ca vreau sa ma pis!?»", dar si celor care cauta emotia unui making of de 140 de minute al primului lungmetraj romanesc, "Independenta Romaniei", cinefililor cu nostalgia inceputurilor sau celor care se uita dupa rame si adanciri metatextuale. Ca aproape de fiecare data, Nae Caranfil – care se declara spectatorul sau ideal – nu se uita pe sine, regasindu-se in amanunte diverse. De pilda, secventa de deschidere, a admiterii la scoala de actorie, unde se cer vigoare si prestanta fizica, ar putea fi luata din viata. Regizorul povestea intr-un interviu cum incerca sa-l convinga tatal sau, criticul de film Tudor Caranfil, sa nu dea la regie film pentru ca acolo se cere rezistenta si unde n-ar face fata, ca un "pui de Crevedia" ce e. Filmul are si alte puncte de jonctiune cu realitatea, parand sa se apropie uneori de destinul filmului despre care trateaza. Dar gestatia lunga are si inconveniente. Ca orice lucru nefacut la vremea lui, proiectul poate imbatrani nu pentru ca se invecheste subiectul (aici n-are cum), ci pentru ca iese cu fiecare an "din garantie" . Marius Florea Vizante nu mai are varsta la care sa poata juca un tanar de 20 de ani (Grigore Brezeanu) fara sa para ca-si caricaturizeaza personajul. Mai in avantaj e Ovidiu Niculescu (Leon Popescu), care stie sa profite de machiajul gros pentru a cladi un mecena ca o forta a naturii, cata forta atata histrionism. Cred ca acestei conditii de copil nefacut la vremea lui, filmul ii datoreaza unele lucruri care s-ar putea sa nu-l impresioneze pe spectatorul obisnuit cu verva lui Caranfil. Filmul nu e emotionant prin sine cat prin faptul ca se ocupa de nasterea primului film romanesc. Nu personajele in sine emotioneaza, ci faptul ca stii ca sunt umbrele celor reale, dar si efigiile tuturor celor care se ocupa cu aceasta arta atat de fragila. Ramele nu sunt vizibile tot timpul, de aceea uneori iti sar in ochi amanunte cum ar fi faptul ca figurantele poarta prea multe palarii sau ca se misca nenatural prin cadru. Secventa cea mai savuroasa a filmului este cea in care trebuie filmata batalia de la Vidin si cand patru generali veritabili, care in urma cu 35 de ani chiar luptasera la Vidin, apar ca vulturii batrani din "Cartea junglei", sfadindu-se, bagandu-se in seama, incurcand Vidinul cu Plevna, incercand sa elaboreze o strategie de lupta. Aici umorul e in ritm perfect intre ramele filmului despre film si in cele ale recrearii realitatii dar, mai ales, aici filmul functioneaza ca "entertainment". Mai exista o secventa foarte buna, monologul Ioanei Bulca, interpreta Artistizzei (Romanescu), actrita care se introduce singura in film ca sa castige pariul cu eternitatea. Sau momentele in care Grig lucreaza cu figurantii incercand sa vada cum sa-i faca sa "moara" (dar nu toti) la asediul redutei. E genul de umor care prinde la oricine. Sau ineditul insert de desen animat in mijlocul filmului, sau coloana sonora foarte buna, desi nu foarte originala, a francezului Laurent Couson, ori costumele Doinei Levintza. Aceste elemente, legate, nu alcatuiesc un film memorabil cat unul profesionist, care poate avea priza la publicul romanesc interesat mai putin de inceputurile filmului de la noi cat de orice face Nae Caranfil.
Rochiile din film sunt expuse la Cinema Pro
In holul Cinema Pro, unde ruleaza "Restul e tacere", e deschisa pana in 9 martie o expozitie de costume si accesorii retro, realizata de Doina Levintza. Sunt expuse o parte a recuzitei, precum si rochii din perioada 1910-1911, realizate de Doina Levintza special pentru filmul lui Nae Caranfil.
