Suveranitatea nu e un cec în alb pentru a ucide. Nici un stat nu poate abdica de la responsabilitatea de a-şi proteja cetăţenii faţă de crime împotriva umanităţii – ca să nu mai spunem că este de nejustificat ca statul însuşi să comită asemenea crime. Când un stat eşuează manifest în această misiune de protecţie, responsabilitatea de a oferi protecţia revine, conform Capitolului VII al Cartei Naţiunilor Unite comunităţii internaţionale, care trebuie să acţioneze „colectiv, la timp şi decisiv” prin intermediul Consiliului de Securitate al ONU.
Acesta este principiul „responsabilităţii de a proteja”, aşa cum a fost îmbrăţişat în unanimitate de summitul mondial al şefilor de state şi de guverne în cadrul Adunării Generale a ONU din 2005, sprijinit apoi şi de Consiliul de Securitate al ONU. Nu există motiv mai clar de aplicare a acestui principiu decât ce se întâmplă azi în Libia.
Forţele aeriene şi terestre ale colonelului Muammar Gaddafi au masacrat sute – poate mii – de libieni, care au protestat, la început paşnic, faţă de excesele regimului. O baie şi mai mare de sânge pare inevitabilă dacă nu se va retrage. Nevoia de acţiune „colectivă, la timp şi decisivă” este copleşitoare.
După ce în primele zile ale crizei s-a mişcat cu o precauţie dureroasă, Consiliul de Securitate a invocat acum principiul responsabilităţii de a proteja şi – o premieră istorică – a convenit un pachet substanţial de măsuri pentru aplicarea sa: un embargo asupra livrărilor de armament, îngheţarea activelor, interdicţii de călătorie şi, foarte important, sesizarea Curţii Penale Internaţionale.
Asemenea măsuri, precum paşii făcuţi de Consiliul ONU pentru drepturile omului şi de alte organisme, sunt necesare pentru a demonstra că Gaddafi a rămas fără sprijin internaţional. Măsurile au caracter coercitiv, dar nu prevăd ameninţarea cu forţa militară sau chiar utilizarea ei. Va fi suficient pentru a opri măcelul? Este oare momentul să fie decretată şi impusă o zonă de non-survol? Sau să se meargă şi mai departe, trimiţând trupe de uscat cu mandatul de a face ce trebuie făcut?
E o decizie dificilă. Nici măcar cel mai înfocat avocat al responsabilităţii de a proteja nu ar putea să pretindă că nu e. A declara o zonă de non-survol nu e o opţiune „blândă”: trebuie să fii pregătit să dobori orice avion de vânătoare, bombardier sau elicopter de atac care o încalcă. Asta implică riscul luării unor ostatici sau al altor represalii împotriva cetăţenilor din Libia şi ai oricărei ţări care intervine. O forţă de invazie, presupunând că se va putea mobiliza una într-un termen scurt, ar ridica şi mai mult miza.
E important să nu pierdem din perspectivă ceea ce înseamnă responsabilitatea de a proteja şi care este menirea introducerii acestui principiu. Contextul consacrării sale a fost un deceniu de disensiune principială în anii 1990 legată de modul în care ar trebui să arate reacţia la crime şi atrocităţi în masă. Nordul global sprijinea în mare „intervenţiile umanitare”, Sudul ţinea cu dinţii de vechea obsesie a neamestecului în treburile interne ale altor state, consensul părea de neatins. Rezultatul a fost fie o acţiune haotică, incompletă sau neproductivă din partea ONU – precum catastrofa din Somalia în 1993 sau genocidul din Ruanda în 1994 şi masacrul de la Srebrenica în 1995 – fie o acţiune în cele din urmă cu efect, dar neautorizată de ONU şi ca atare ilegală, aşa cum s-a întâmplat în Kosovo în 1999.
„Responsabilitatea de a proteja” a încercat să reaşeze problema în termeni de responsabilitate şi protecţie în loc de drepturi şi intervenţie, identificând în acelaşi timp un spectru larg de măsuri adecvate preventive şi reactive, intervenţia militară coercitivă urmând să fie doar o ultimă soluţie. Speranţa era că eşecul statelor de a-şi proteja cetăţenii nu va mai fi privit ca nefiind problema altora, aşa cum se întâmpla de secole, ci problema întregii lumi.
Această parte a misiunii a fost cât de cât bine îndeplinită. Reacţia globală la ororile din Ke¬nya în 2008 a fost un spectaculos contrast faţă de indiferenţa cu care a fost privit carnagiul din Ruanda. Iar condamnarea internaţională a atrocităţilor actuale ale lui Gaddafi a fost rapidă, necondiţionată şi efectiv unanimă. Nimeni nu afirmă că suveranitatea conferă imunitate; mutaţia consensului normativ e mai mult sau mai puţin completă.
Dar a doua mare speranţă a celor care sprijineau ideea responsabilităţii de a proteja era că acest consens principial va uşura obţinerea unui acord asupra a ceea ce este de făcut – adică traducerea consensului normativ în acţiune. Asta s-a dovedit a fi mai dificil, aşa cum au demonstrat experienţele din Darfur, RD Congo şi Sri Lanka. Dată fiind complexitatea şi sensibilitatea acestor chestiuni – fapt în special valabil când acţiunea militară devine o opţiune – nu e o surpriză că mai e de lucru la responsabilitatea de a proteja.
Lecţia nu este că principiul ar fi irelevant, ci că trebuie să ne descurcăm mai bine cu aplicarea sa în viitor – iar acest viitor, odată cu Libia, se întâmplă acum. Sancţiunile, embargourile şi izolarea diplomatică sunt un minim absolut în termenii acţiunii necesare. Dacă aceste măsuri nu vor avea un efect imediat, iar măcelul continuă, nu există alternativă pentru trecerea la alţi paşi.
Opţiunea militară ar trebui să fie întotdeauna o soluţie de ultim resort, dar ea nu poate fi exclusă în cazuri extreme, iar cazul Libiei reprezintă un maxim de extrem. O zonă de non-survol va fi mai uşor de luat în calcul pe măsură ce ultimii cetăţeni străini părăsesc ţara, iar planurile pentru aplicarea ei trebuie să avanseze rapid. Mingea rămâne în terenul Consiliului de Securitate. Fiindcă miza nu este doar credibilitatea principiului responsabilităţii de a proteja, ci a Consiliului însuşi.
