Criza „Pieţei Taksim“ dezvăluie problemele unui popor legate de viitorul propriei ţări, Turcia. Protestele din ultimele zile, declanşate la Istanbul şi extinse la Ankara şi Izmir, sunt efectul nemulţumirilor faţă de guvernarea premierului Erdogan, acuzat că doreşte instalarea unui regim autoritar islamist înaintea centenarului republicii turce, în 2023.
Contestarea populară care s-a extins din Istanbul în mai multe oraşe din Turcia reprezintă coagularea furiei unei populaţii excedate de un guvern care în zece ani a monopolizat toate puterile în stat. De la extrema stângă la dreapta naţionalistă, reprezentanţi din tot spectrul politic turc, reuniţi în Piaţa Taksim din Istanbul şi în alte locuri publice din diverse oraşe, cer „demisia dictatorului“ Recep Tayyip Erdogan. Totul a început cu un protest ecologic paşnic în parcul Gezi din Istanbul, ameninţat cu dispariţia de un proiect guvernamental de a construi un mall în singura oază verde a metropolei de 14 milioane de locuitori. A fost scânteia care a aprins furia acumulată contra guvernului islamo-conservator, furie exacerbată de violenţa forţelor de reprimare a revoltei. Gazele lacrimogene şi tunurile de apă nu au stins dorinţa miilor de turci care cer plecarea lui Erdogan şi păstrarea drepturilor lor într-o Turcie laică.
Fost primar al Istanbulului, Erdogan conduce cu mână de fier propriul partid, al Dreptăţii şi Dezvoltării (AKP) şi se află la ultimul mandat ca prim-ministru. El nu îşi ascunde dorinţa de a deveni preşedinte şi doreşte modificarea Constituţiei pentru instaurarea unui regim prezidenţial. Cu alte cuvinte, îşi pregăteşte păstrarea puterii totale asupra ţării dacă va fi ales preşedinte. Erdogan şi AKP deţin puterea politică şi în ultimii ani guvernul de la Ankara a accentuat intimidarea asupra majorităţii media turce, a închis ziarişti, sute de studenţi şi responsabili politici, a reprimat sistematic orice formă de opoziţie politică şi socială, nu ezită să brutalizeze manifestaţiile paşnice. Istoria recentă a Turciei, în special după lovitura de stat militară din 12 septembrie 1980, s-a remarcat printr-o centralizare a puterii executive şi prin numeroase represalii contra manifestaţiilor de orice tip de opoziţie. Acum este prima oară când persoane total diferite, de la extrema stângă la grupuri de extremă dreapta, protestează împreună contra autoritarismului guvernului şi a politicii AKP de a întreţine iluzia unei Turcii mai democratice, în timp ce realitatea este departe de această imagine.
Provenit dintr-o mişcare islamistă, AKP a fost adus la putere în 2002 de o Turcie epuizată de o criză financiară şi de o instabilitate politică alimentată de intervenţiile armatei în viaţa publică. În zece ani, guvernul AKP condus de Erdogan a reuşit ridicarea veniturilor pe cap de locuitor datorită unei creşteri economice care a depăşit 10% în 2010 şi 2011, a generalizat accesul la educaţie şi a pus armata la punct, mulţi generali fiind în închisoare sub acuzaţii de complot. Dar a făcut ca religia să intre în spaţiul public, a înmulţit reformele în favoarea puritanismului religios, un islamism care se afirmă fără complexe într-o Republică laică.
În ce priveşte dorinţa lui Erdogan de a deveni preşedinte al Turciei la scrutinul din 2014, adversarii săi vorbesc deja de un „nou sultan“. Evenimentele din ultimele zile schimbă radical datele. Valul protestelor a afectat pentru prima oară imaginea puterii premierului Erdogan, deşi acesta nu pare afectat şi continuă să acuze elementele extremiste. Acuzat după violenţele forţelor de ordine comise asupra protestatarilor, el declara ironic „dacă ei numesc dictator pe cineva care deserveşte poporul, ce aţi fi vrut să fac“. Premierul i-a criticat pe cei „care evocă primăvara turcă“. Luat prin surprindere de manifestaţiile de amploare din stradă, premierul caută o ieşire fără a face compromisuri, însă deocamdată nu a acţionat în sensul calmării situaţiei.
Gül vs Erdogan
Preşedintele turc, o funcţie esenţial onorifică pe care Abdullah Gül o ocupă din 2007, a făcut apel la calm, la reţinere şi la dialog între părţi şi a convins executivul să retragă forţele de poliţie din Piaţa Taksim.
Proveniţi din mişcarea islamistă şi apropiaţi din punct de vedere ideologic, Abdullah Gül şi Recep Tayyip Erdogan au fost de la început alături la originea creării, în 2001, apoi la succesul popular şi electoral, în 2002, a AKP. Temperamente total opuse, cei doi s-au distanţat în timp şi în 2011, în apropierea scrutinului legislativ, Erdogan a îndepărtat de pe lista candidaţilor un număr de apropiaţi ai preşedintelui asupra marilor dosare strategice – Israel, Siria, UE. Gül nu îşi ascunde dezaprobarea politicii externe a premierului şi a ministrului său de Externe,
Ahmet Davutoglu.
Fesul otoman
Potrivit declaraţiilor unor cetăţeni turci, nemulţumiţi de încălcarea drepturilor lor fundamentale, Erdogan a impus măsuri şi legi care au revoltat. De un timp, pe liniile aeriene turce, pasagerii pot alege între un film american sau să asculte Coranul. De la începutul anului, pasagerii care merg spre destinaţii din Orientul Mijlociu nu mai pot bea alcool, inclusiv la clasa business iar uniforma personalului navigant este şi ea în pregătire, cu o mică şapcă ce aminteşte de fesul otoman. Referinţele religioase sunt din ce în ce mai vizibile în sfera politică, peisajul cultural sau audiovizual. Spre ce se îndreaptă Turcia? – se întreabă tinerii turci născuţi după 1980. Cenzura erodează literarura, unele piese de teatru sunt considerate „o insultă adusă islamului“, consumul de alcool în public sau piscinele mixte în hoteluri sunt şi ele acuzate.
Şantierul predilect al lui Erdogan este educaţia, în 2012 precizând că doreşte să formeze „un tineret religios“ şi nu drogaţi. Cursurile de religie în şcoli s-au intensificat. Guvernul care se defineşte „conservator-democrat“, ar fi pe cale să aplice o agendă islamică ascunsă“ arată adepţii unei Turcii laice. În zece ani, bastioanele laicităţii au căzut unul câte unul în mâna islamo-conservatorilor. Armata, considerată apărătoarea statului laic, a fost retrasă în cazărmi. Generali, colonei, amirali – în total 326 de militari – au fost condamnaţi la pedepse care au mers până la 20 ani de închisoare pentru complot contra guvernului în 2003. Alţii îşi aşteaptă sentinţele.
Justiţia a fost pusă şi ea la punct. În 2008, un amendament ce ridica interdicţia purtării fularului islamist în universităţi a fost folosit ca principal argument de procurorul Curţii de Casaţie pentru a cere dizolvarea AKP pentru „activităţi antilaice“. În ianuarie 2013, Consiliul de Stat a emis o decizie ce reglementează bătălia ideologică legată de fularul islamic – legea nu interzice avocatelor să pledeze având vălul pe cap. Decizia, chemată să facă jurisprudenţă,a trecut neobservată. Numai că statul este laic şi legea este privită ca o atingere a vieţii private.
De-a lungul secolului XX, Republica turcă, fondată de Mustafa Kemal, a fost ostilă claselor pioase şi rurale – „Turcii negri“ –, cum erau numiţi în opoziţie cu „Turcii albi“, elita laică şi urbană, alături de armată. Clasele conservatoare au fost învinse şi astăzi, aflate la putere, îşi iau revanşa, arată analiştii turci.
