Viitorul Bosniei e tot mai incert. Un veto etnic a făcut de mult ca guvernul central să fie inefectiv. De curând, Milorad Dodik, liderul entităţii sârbe din Bosnia, Republica Srpska, a reacţionat la iniţiativele de reformă prin ameninţarea cu un referendum privind independenţa.
Mulţi consideră secesiunea improbabilă, dar ameninţarea lui Dodik alimentează îngrijorarea că actualul statu quo fragil s-ar putea nărui. Chiar dacă nimeni nu se aşteaptă la o repetare a violenţelor din anii ’90, nu există nici o justificare pentru indiferenţă şi inacţiune diplomatică.
Acordurile de la Dayton din 1995 au pus capăt epurărilor etnice instigate de sârbi şi au adus pacea în Bosnia. Dar acordul nu a creat în Bosnia şi un guvern central funcţional, care să aibă capacitatea să impună reformele necesare pentru a respecta termenii de aderare la Uniunea Europeană.
Pentru a-i calma pe sârbii bosniaci conduşi de Slobodan Miloşevici (decedat în timp ce era judecat pentru crime de război), Radovan Karadzici (judecat acum pentru crime de război) şi Ratko Mladici (acuzat de crime de război, acesta se ascunde în continuare în Serbia), Occidentul a acceptat divizarea teritorială a Bosniei la finalul conflictului. Acceptarea s-a manifestat printr-o structură constituţională care a acordat regiunii bosniace sârbe o cvasiindependenţă şi puterea de a obstrucţiona instalarea unui guvern central funcţional la Sarajevo.
După ce a ajutat la salvarea Bosniei de trecutul său ipotecându-i viitorul, UE nu pare a se grăbi să schimbe statutul ţării, asemănător unui purgatoriu. Liderii europeni au permis ca cel mai util instrument al lor în menţinerea păcii şi inducerea schimbării – odinioară respectata funcţie a Înaltului Reprezentant – să fie redus până la punctul în care mulţi oficiali bosniaci tratează persoana aflată în funcţie cu dispreţ. Dar ar trebui să recunoaştem că în Europa post-război rece a permite înrădăcinarea lipsei de respect faţă de obiectivele europene şi determinarea europenilor s-a dovedit un curs foarte periculos.
În condiţiile în care bosniacii nu au capacitatea de a mai slăbi corsetul de fier amplasat la Dayton, UE rămâne indiferentă, iar Statele Unite sunt preocupate de Orientul Mijlociu, Asia de Sud şi China, cum arată totuşi perspectivele?
A-i lăsa pe bosniaci să experimenteze opţiunile unui stat eşuat (cu o pluralitate musulmană) – aflat în Europa, dar la marginea prosperităţii, unităţii şi relativei coeziuni sociale ale acesteia – înseamnă a admite falimentul politicilor şi a le permite altora să dea cu zarul pentru a determina cum se termină actualul impas.
Există voci în Europa care argumentează că, o dată cu trecerea timpului, părţile implicate ar putea recunoaşte în cele din urmă beneficiile unei cooperări mai strânse, că nu va avea loc o disoluţie a statului sau, dacă ea va avea totuşi loc, va fi relativ liniştită. Asemenea presupuneri nu inspiră încredere. Violenţa a fost agentul tradiţional al schimbării în Balcani, iar nivelul frustrării din Bosnia creşte.
Mai grav este că americanii au permis ca povara acestor probleme şi rezolvarea chestiunilor rămase în aer la Dayton să rămână pe umerii UE. E timpul ca UE să preia urgent iniţiativa diplomatică pentru rezolvarea problemelor nesoluţionate la Dayton. Chiar dacă noua structură de guvernare a UE pare – cel puţin pe hârtie – să dorească un efort mai robust în Balcani, năravurile diplomatice se schimbă mai greu, iar Uniunea Europeană va trebui să-şi depăşească moştenirea tradiţională de a se baza doar pe zăhărel, nu însă şi pe bici, atunci când vrea să rezolve problemele spinoase din Balcani.
În ciuda trecutului diplomatic nefericit al UE în Balcani, cea mai practică metodă de a progresa este ca Uniunea să urmărească reformele politice în Bosnia în loc să spere ca SUA să-şi reia rolul de lider. În orice caz, eforturile UE ar trebui să se bazeze pe următoarele elemente de ranforsare:
O conferinţă a celor trei părţi bosniace în această primăvară ar trebui să încerce să remedieze acordul de la Dayton prin consolidarea guvernului central, astfel încât bosniacii să poată respecta criteriile de aderare la UE, menţinând în acelaşi timp entităţile teritoriale existente. Întâlnirea ar trebui să implice guvernele SUA şi Serbiei ca observatori activi. Liderii europeni şi americani ar trebui să le transmită bosniacilor şi altor actori că eşecul nu e o opţiune şi să-i convingă că UE nu va accepta opoziţia acelor forţe din Bosnia care împiedică procesul de aderare la UE.
Dat fiind că Serbia este esenţială pentru existenţa în continuare a Republicii Srpska, ar trebui ca Belgradul, care doreşte să adere la UE, să fie presat să-i lămurească pe liderii sârbi bosniaci obstrucţionişti că nu pot organiza un referendum în chestiunea independenţei şi că trebuie să accepte puteri sporite pentru guvernul central de la Sarajevo.
Este nevoie de sprijin pentru grupările societăţii civile şi pentru partidele democratice înainte de alegerile din Bosnia programate pentru octombrie. UE şi SUA ar trebui să sublinieze nevoia de schimbare politică şi de candidaţi care să sprijine aderarea la UE ca indispensabilă pentru progresul economic şi politic în Bosnia.
Alternativa – joaca de-a reforma şi speranţa că timpul, banii UE şi un ochi atent vor împinge cele trei comunităţi bosniace în direcţia armoniei politice – nu este o politică prudentă.
© Project Syndicate 2010 www.project-syndicate.org
Pentru un podcast al acestui comentariu în limba engleză, accesaţi
http://media.blubrry.com/ps/media.libsyn.com/media/ps/wolf20.mp3
