Prima sarcină dificilă cu care se vor întoarce la post ambasadorii români din statele UE va fi să adopte una dintre cele două versiuni contradictorii privind evenimentele din ultimele două luni de la Bucureşti atunci când li se vor cere explicaţii din respectivele capitale. A fost un proces perfect legitim şi democratic, aşa cum le-au transmis premierul şi ministrul de Externe, sau, din contră, un asalt grav la adresa statului de drept, după cum crede preşedintele? De fapt, dilema aceasta descrie perfect situaţia actuală, de sciziune fundamentală la vârful conducerii statului. Sciziune şi mai evidentă dacă ne gândim, de pildă, că opţiunea privind accelerarea sau aprofundarea integrării europene a României rămâne cea mai mare necunoscută a politicii externe româneşti după preluarea puterii de către USL. Un singur exemplu: integrarea presupune adoptarea condiţiilor fiscale şi bugetare stricte fixate de Tratatul Fiscal. Acestea au fost îmbrăţişate de Băsescu, dar acceptate anemic, din colţul buzelor, de USL, care s-a declarat, prin Ponta, un adversar al austerităţii germane şi un partizan al keynesismului francez.
Asigurările date de preşedintele Băsescu că România îşi va continua drumul spre Vest şi că „ceea ce nu ne distruge ne face mai puternici” nu sunt suficiente să risipească îndoielile aliaţilor privind situaţia din România, iar semnalele lansate de Victor Ponta şi Titus Corlăţean sugerează că aceştia nu au abandonat intenţia de a juca un rol de protagonişti în politica externă a României, ameninţată de pericolul scindării între agenda „pro-Vest” a lui Băsescu şi tendinţa către Est a USL.
Reuniunea anuală a diplomaţiei româneşti desfăşurată zilele acestea la Bucureşti are loc într-un moment critic pentru politica externă a României, când ţara este izolată din punct de vedere diplomatic de cei mai importanţi parteneri şi aliaţi ai săi din Occident, liniile de acţiune diplomatică au fost şterse de rămăşiţele bătăliei politice din ultimele două luni şi nimeni – nici oamenii politici, nici diplomaţii – nu ştie în prezent cine formulează politica externă a României şi cine pe cine trebuie să asculte. Această confuzie generală riscă să submineze unitatea acţiunii diplomatice şi să scindeze politica externă a României între Guvern şi preşedinte.
Ce s-a întâmplat în ultimele două luni?
Prima sarcină dificilă cu care se vor întoarce la post ambasadorii români din statele UE va fi să adopte una din cele două versiuni contradictorii privind evenimentele din ultimele două luni de la Bucureşti, atunci când li se vor cere explicaţii din respectivele capitale. În versiunea Ponta&Corlăţean, ceea ce s-a petrecut în România a fost un proces perfect legitim şi democratic, desfăşurat în cadrul procedurilor parlamentare şi prin intermediul referendumului şi cu respectarea riguroasă a statului de drept. Dacă vor alege versiunea guvernamentală a realităţii politice româneşti, atunci diplomaţii vor fi nevoiţi – din raţiuni de coerenţă – să dea aceleaşi explicaţii în privinţa izolării internaţionale a Bucureştiului legate de „marea neînţelegere” a Occidentului faţă de România şi de „campaniile de denigrare, coordonate, finanţate şi orchestrate” din exterior. Dacă problema nu există, atunci diplomaţia românească va trebui să urmeze politica Guvernului şi în dosarele de politică europeană. În privinţa aderării la spaţiul Schengen, de exemplu, diplomatul român trebuie să spună că, de vreme ce România nu a greşit cu nimic, atunci aşteaptă să fie primită fără întârziere şi necondiţionat acolo unde i se cuvine. Bineînţeles, România nu va fi primită în Schengen, dar măcar coerenţa între poziţia politică a Bucureştiului şi a diplomaţiei româneşti va fi salvată.
A doua opţiune a diplomatului va fi să adopte versiunea Băsescu a evenimentelor: în România s-a produs un asalt grav împotriva statului de drept care risca să facă „ţăndări” aceste instituţii şi au adus România în situaţia de a încălca – pentru prima oară – criteriile de la Copenhaga privind democraţia şi statul de drept, ceea a determinat îngrijorarea aliaţilor noştri şi izolarea României. Dar, susţine, Băsescu, instituţiile au rezistat, chiar dacă au fost serios zdruncinate, şi au trecut testul maturităţii şi solidităţii lor. Pe această trecere a probei consolidării statului trebuie să fie construită noua ofensivă diplomatică românească de recucerire a credibilităţii pierdute şi de reafirmare a rolului României în Europa şi în lume.
Bunăoară, Schengen. Băsescu a recunoscut ieri că „nu mai suntem în situaţia în care susţineam neconectarea MCV la Schengen. Acum România a fost pusă sub lupă ca urmare a ieşirii din criteriile politice, dar faptul că instituţiile statului au reuşit să pună sub control activităţile politicului nu justifică sancţio-narea României”. Băsescu, care le-a cerut ambasadorilor din ţările UE să se întoarcă imediat la post pentru a transmite acest mesaj, susţine că România trebuie să primită în Schengen pentru că statul de drept a rămas în picioare, pentru că a rezistat furtunii, în vreme ce Corlăţean afirmă că România trebuie să fie admisă în Schengen pentru că statul de drept funcţionează exemplar. România nu va fi însă admisă în Schengen indiferent de mesajul pe care vor alege diplomaţii să îl transmită, dar, în funcţie de alegerea făcută şi de sarcinile primite de la Bucureşti, vor contribui la refacerea credibilităţii ei în Europa sau la adâncirea suspiciunilor şi a izolării.
Marea întrebare: Integrare sau nu?
Băsescu a declarat ieri că „este esenţial ca această clasă politică „bună, rea… să aibă acea abordare politică care să dovedească că România vrea să meargă înainte alături de aliaţii ei. Nu avem drumuri înapoi şi drumul nostru nu este spre Est. Au fost în ultima vreme nişte declaraţii neinspirate care vizau chestiuni de gen naţionalism, nu vă amestecaţi în treburile noastre interne… România nu va merge înapoi sau, în orice caz, nu sub preşe-dinţia mea”.
Această declaraţie nu a fost făcută de Băsescu în legătură cu relaţiile României cu Rusia sau cu Statele Unite, ori într-o manieră care să sugereze propensiunea spre Est a actualei puteri. A fost făcută stict în contextul nevoii de a accelera procesul de integrare a României în Uniunea Europeană. Or, accelerarea sau aprofundarea integrării europene a României rămâne cea mai mare necunoscută a politicii externe româneşti după preluarea puterii de către USL.
În acest moment, integrarea presupune adoptarea condiţiilor fiscale şi bugetare stricte fixate de Tratatul Fiscal, îmbrăţişate de Băsescu, dar acceptate anemic, din colţul buzelor, de USL (care s-a declarat, prin Ponta, un adversar al austerităţii germane şi un partizan al keynesismului francez), menţinerea ca prioritare a obiectivelor de aderare la zona euro (respinse de economiştii din zona guvernamentală), accelerarea absorbţiei fondurilor europene şi, mai nou, aderarea la proiectul de uniune bancară, cu constrângerile şi regulile care decurg de aici. În opinia lui Băsescu, integrarea europeană este singura cale a României „înainte, spre Vest” şi orice ratare a acestor obiective ne-ar aduce în situaţia de ţară de mâna a doua în Europa şi ne-ar duce „înapoi” spre Est. Problema cu care se confruntă politica externă românească este că nu numai diplomaţia, dar nici măcar clasa politică românească – Puterea sau Opoziţia – nu a apucat să lanseze o dezbatere serioasă asupra acestor obiective, darămite să aibă o poziţie comună faţă de integrare. Cu alte cuvinte, drumul politicii externe a României spre Vest sau spre Est nici măcar nu a fost conturat, iar scindarea politică internă riscă să adâncească şi mai mult obiectivele de politică externă.
Unde este problema cu America?
În principiu, nu ar trebui să existe nici una. România are un parteneriat strategic cu SUA şi o alianţă militară care depăşeşte angajamentele din cadrul NATO, interesul Washingtonului faţă de România a fost demonstrat şi de vizita recentă a principalului reprezentant pentru Europa de Est şi Eurasia, Philip Gordon, iar investiţiile americane par să fie în creştere. Cu toate acestea, activitatea energică a responsabililor americani în susţinerea statului de drept (manifestată inclusiv prin vizita lui Gordon) a declanşat reacţii iritate din partea domnilor Antonescu, Iliescu şi Ponta, care nu par nici măcar să ştie cum să discute cu americanii înainte să spere la o înţelegere cu ei. Moratoriul (neexplicat încă) impus de Guvernul Ponta exploatării gazelor de şist şi atitudinea rece faţă de investitori precum Chevron sau Exxon nu sunt de natură să deschidă relaţiile economice dintre România şi America la nivelul potenţialului lor şi în acest sens trebuie înţeleasă şi menţionarea celor doi giganţi petrolieri americani de către Băsescu. Atât Ponta, cât şi consilierii săi par să funcţioneze sub impresia falsă că România a făcut concesii Americii în schimbul instalării scutului antirachetă, că a primit prea puţin în schimb şi că americanii ne-ar fi rămas cumva datori din punct de vedere economic. Este o perspectivă cu potenţial catastrofal şi nu putem decât spera că nimănui nu-i va trece prin cap să facă din şantaj o direcţie de politică în relaţia cu SUA.
Asia şi ţările BRIC
Deşi Ponta a anunţat ca una din marile sale priorităţi de politică externă este dezvoltarea relaţiilor cu ţările aflate într-un proces de dezvoltare rapidă – Brazilia, Rusia, India, China -, în perioada scursă nu a întreprins nimic în acest sens, nici în mandatul lui Andrei Marga, nici sub Titus Corlăţean. Ultimul dintre ei s-a mulţumit să-şi exprime o speranţă vagă că se va ajunge la contacte bilaterale între miniştrii şi prim-miniştrii români şi ruşi în perioada următoare, dar cum la Moscova nu se întâmplă nimic fără ordin de la Kremlin, decla-raţia lui Corlăţean pare mai curând o promisiune făcută ruşilor că dacă nu se vor înţelege cu Băsescu, la ei, la guvern, vor găsi o ureche înţelegătoare. Atâta vreme cât România nu se va manifesta agresiv în Moldova şi se mulţumi să sprijine calm dar ferm traseul european al Chişi-năului, ruşii nu au nici un motiv să ne fie ostili. Un posibil focar de tensiune ar putea apărea după alegerile legislative de luna viitoare din Georgia, care se anunţă explozive, dar atâta vreme cât interesele României în Caucazul de Sud nu sunt ameninţate, România trebuie să rămână un susţinător al ţărilor membre ale parteneriatului estic.
Din punct de vedere economic, problema României cu ruşii rămâne aceeaşi pe care o avem şi cu China, şi cu Brazilia, şi cu alte ţări, dintre care Băsescu a menţionat Coreea de Sud: nu avem nimic care să îi intereseze, oamenii noştri de afaceri nu au nici cunoştinţele, nici sprijinul autorităţilor române, iar atunci când aceste ţări îşi manifestă interesul să vină în România, se lovesc mai întâi de incompetenţa diplomaţilor şi apoi de corupţia şi birocraţia de la Bucureşti. Astfel, înainte ca România să se dezmeticească, China a ales deja ca principală poartă de intrare în Europa de Est Ungaria, iar alte companii din ţările emergente aleg ţări mai stabile din punct de vedere economic şi politic precum Polonia.
Deşi România este membră UE şi NATO, iar opţiunile sale în domeniul politicii externe ar fi trebuit să se simplifice şi să fie mai limpezi, lupta politică internă a întunecat repede orizonturile diplomaţiei româneşti, care se vede încă o dată nevoită să aleagă între Vest şi Est.
