În săptămâna care a trecut, Comisia Europeană a prezentat Raportul de Convergenţă pentru România. Interesul stârnit de raport în ţară a fost scăzut şi de scurtă durată. La urma urmei, ştiam şi fără acest raport că nu îndeplinim criteriile de aderare la zona euro, iar criza prin care trece economia noastră nu putea decât să agraveze situaţia. Singura noutate o constituie decalarea momentului presupusei noastre aderări la moneda comună europeană: anul 2018 în locul lui 2015, cât şi-au propus autorităţile române. Câteva comentarii neoficiale făcute de persoane publice precum Teodor Stolojan sau Lucian Croitoru sugerează că acest nou termen este, implicit, acceptat. Şi adevărul este că nimănui nu-i prea mai pasă că va fi 2015, 2018 sau poate niciodată! Altele sunt priorităţile în acest moment, iar criza sistemului euro declanşată de Grecia îi face pe mulţi să aibă rezerve faţă de toată ideea monedei europene comune.
Întrebarea reală în acest moment nu este când vom adopta euro, ci la ce fel de sistem euro vom adera. Pentru că, dacă sistemul euro va rezista crizei prin care trece, el va trebui să fie diferit de cel actual. Mulţi economişti teoreticieni, îndeosebi americani, şi-au exprimat de multă vreme îndoiala cu privire la viabilitatea sistemului euro. Argumentele lor se bazau pe o serie de lucrări inţiate încă de la începutul anilor ’60 de profesorul Robert Mundell, care a încercat să determine care ar fi condiţiile în care o uniune monetară între mai multe ţări ar putea funcţiona. Teoria zonei monetare optime dezvoltate ulterior stabileşte în esenţă că uniunea monetară este viabilă atunci când ţările ce aderă la ea sunt asemănătoare ca structură şi nivel de dezvoltare sau atunci când există mecanisme eficiente de ajustare la nivelul diverselor pieţe. Când în anii ’90 s-au luat deciziile legate de adoptarea monedei euro, se ştia foarte bine că ţările care urmau să adere la uniunea monetară nu îndeplineau condiţiile cerute de teoria zonei monetare optime. A prevalat însă dorinţa politică de continuare a procesului de integrare europeană, care risca să intre în impas.
Pentru mai bine de un deceniu, sistemul euro a funcţionat foarte bine şi a adus numeroase beneficii tuturor ţărilor membre. Părea că practica a invalidat teoria zonei monetare optime, demonstrând că procesele de convergenţă sunt favorizate şi susţinute de existenţa unei monede comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă o ţară nu îndeplineşte în prealabil condiţiile pentru aderarea la uniunea monetară, însăşi participarea ei la o asemenea uniune pune în mişcare mecanisme de ajustare care în final îi stimulează dezvoltarea şi apropierea nivelului şi structurilor economiilor membre. Iată însă că criza din Grecia, care pare a fi urmată de alte ţări, aduce din nou în actualitate argumentele teoriei zonei monetare optime. Pentru că tocmai ţări precum Grecia, Portugalia, Spania sau Irlanda sunt cele ce nu îndeplinesc criteriile de participare la uniunea monetară. Este într-un fel o răzbunare a teoreticienilor, care pot spune acum „v-am prevenit şi uite că am avut dreptate„.
Nu este deci de mirare că îndeosebi din America se aud voci care prezic dezmembrarea sistemului euro – alternativă extremă şi foarte păguboasă, care pune în primejdie chiar existenţa Uniunii Europene. O a doua posibilitate este reformarea sistemului monedei unice europene în sensul restrângerii sale la un numar mai mic de ţări (Germania, Franţa, Benelux şi alte câteva ţări apropiate ca nivel de dezvoltare) care îndeplinesc criteriile de participare şi se pot coordona în materie de politici economice. Grecia şi alte ţări ar părăsi zona euro şi, redobândindu-şi controlul asupra politicii monetare, ar putea încerca să-şi îmbunătăţească competitivitatea prin devalorizare. Şansele României de a adera la euro într-un asemenea scenariu ar fi mici, iar adoptarea euro ar fi oricum o perspectivă foarte îndepărtată.
În sfârşit, o a treia alternativă de evoluţie la nivelul zonei euro este aceea a sporirii integrării politicilor economice, în general, şi a politicilor fiscale şi bugetare, în particular. În acest fel, s-ar asigura o disciplină bugetară în toate ţările, ar exista posibilitatea transferului de resurse între ţările membre şi, în general, măsurile de politică economică ar fi bine coordonate la nivelul Uniunii. O asemenea evoluţie este însă extrem de sensibilă politic – puţini cetăţeni ai UE ar fi pregătiţi să lase politica economică în seama unui „guvern„ situat undeva la Frankfurt sau la Bruxelles. Nici sistemul politic bazat pe alegeri naţionale nu este pregătit pentru un asemenea pas.
Deşi este imposibil de prevăzut încotro o vor lua lucrurile, este foarte probabil ca în scurtă vreme coordonatele pe care se poartă discuţia privitoare la adoptarea euro să fie radical schimbate.
