Rani uitate

Anul acesta, pe 27 mai, s-au implinit exact doua decenii de atunci. Tin minte fiecare secunda din ziua aceea, de parca totul s-ar fi intamplat abia ieri. Stateam, pe vremea aceea, in Iasi, intr-o camera de camin din Tudor Vladimirescu si imparteam cei cativa metri patrati cu o colega din Suceava. O chema Mihaela si avea, ca si mine, 19 ani. Ar fi trebuit sa merg in ziua aceea la un examen partial. N-am mai ajuns. Nu invatasem asa cum trebuie, asa ca am ales sa dau intregul examen in sesiunea din vara. Oricum, treburile pe care le aveam de facut atunci mi se pareau mult mai importante, asa ca ma grabeam sa ajung sa le termin. Bag cheia in usa si in momentul in care intru in camera am primul soc. Un iz patrunzator de formol, spirt medicinal si penicilina invadase incaperea. Se auzea de undeva un geamat usor si nu stiam de unde pentru ca in camera nu vedeam pe nimeni. Era in schimb o vraiste de nedescris. Petalele bujorilor albi pe care ii primisem in dar cu cateva zile inainte erau risipite pe masa si pe podea, iar unul dintre paturi, cel al colegei, era fara asternut. Geamatul surd continua sa se auda. Mi-au trebuit cateva minute bune pana sa imi dau seama ca el se aude, de fapt, de sub patul ramas cu salteaua goala. Ghemuita intr-un colt langa perete, cu fata alba ca varul, buzele vinetii si ochii rosii, iesiti din orbite, Mihaela, colega mea, strangea cu dintii din cearsaful facut mototol si tinut strans la piept si se straduia din rasputeri sa nu tipe. Mult s-a mai chinuit biata fata pana a reusit sa imi explice ca in urma cu cateva ceasuri o femeie ii facuse avort si ca lucrul acesta n-ar mai trebui sa il afle nimeni pentru ca ajung si ea, si femeia aceea la inchisoare. N-am putut sa mai ies in ziua aceea din camera. Cum ma apropiam de usa fata incepea sa tipe si sa ma roage sa nu spun nimanui nimic ca altfel ea se arunca de la etaj. N-am pus in noaptea aceea geana pe geana. Am rupt pe jumatate cearsaful pe care biata fata se chinuia sa il stranga la piept si cu el inmuiat in apa rece incercam sa ii strang broboanele de sudoare care ii nacleiau fruntea din sfert in sfert de ceas. O furie surda amestecata cu teama ma incearca si acum ori de cate ori imi aduc aminte de noaptea aceea. Pe Mihaeala, colega mea de atunci, n-am mai vazut-o, cred, de vreo 17-18 ani. Nu stiu daca mai traieste acum in tara sau a plecat aiurea in lume asa cum au facut-o o gramada de alti colegi, daca are acum familie sau daca a reusit sa devina, in cele din urma, mama si sa isi poata strange, fara teama, in brate propriul copil. Ceea ce stiu insa sigur este ca oriunde s-ar fi aflat ea in seara de 27 mai si-a dorit macar sa atinga Palme d’Or pe care Jane Fonda i-o daruia, zambind plina de gratie, ieseanului Cristian Mungiu la Cannes.