38.4 C
București
marți, 16 iulie 2024
AcasăSpecialProblema Europei cu pieţele emergente

Problema Europei cu pieţele emergente

De la Hong Kong la Sao Paolo şi în toate punctele dimprejur, un singur cuvânt predomină în vocabularul investitorilor importanţi: Grecia. Va rămâne Grecia în zona euro? Ce se va întâmpla cu Uniunea Europeană şi cu economia globală dacă nu rămâne?

Până de curând, Europa a fost un fel de oglindă care a confirmat pentru economiile emergente mari natura spectaculoasă a propriului lor succes. Rata lor de creştere economică contrastează destul de mult cu nivelurile datoriilor din ţările europene. N-ar fi greu pentru ele să privească în oglindă „energia lor pozitivă” şi percepţia negativistă din minţile europene. Ele au încercat să-i sfătuiască pe europeni să muncească mai mult şi să cheltuiască mai puţin, ca o restabilire a unei mândrii legitime, amestecată cu o dorinţă de înţeles de a marca puncte istorice şi de a atenua vechea lor imagine de colonii supuse şi umilite.

Dar, astăzi, toate ţările în curs de dezvoltare sunt foarte preocupate cu ceea ce ele pe drept percep ca riscurile serioase în care propriile economii se pot implica, din cauza slăbiciunilor excesive din Europa, care rămâne liderul lumii în materie de comerţ. Mai mult, indispoziţia Europei ameninţă stabilitatea multor ţări, dată fiind legătura apropiată – mai ales în China – între legitimitatea aranjamentelor existente şi continuarea creşterii economice rapide.

Dacă criza din Europa ar cauza scăderea produsului intern brut anual sub 7% în China, sub 5% în India şi sub 3% în Brazilia, cetăţenii cei mai vulnerabili ai acestor ţări ar fi cel mai greu loviţi. Ei n-au făcut niciodată parte din acea „cultură a speranţei”, bazată în mare parte pe succesul material, care a jucat un rol-cheie în succesul acestor ţări. Dacă inegalităţile sociale ar creşte, frustrarea şi resentimentul lor ar putea atinge noi culmi.

În acest caz, Europa ar putea deveni o oglindă extrem de diferită pentru ţările în curs de dezvoltare, dezvăluind, dacă nu accentuând, propria lor slăbiciune structurală. Şi tocmai de aceea Europa trebuie să salveze economia Greciei sau băncile Spaniei, cu orice preţ, iar ţările cu economii emergente trebuie să facă tot ce pot ca să contribuie la salvarea economiei europene. Asta, în timp ce Europa a învăţat că, cu cât te aştepţi la mult, cu atât cresc costurile, iar şansele de izbândă scad.
Din păcate, este puţin probabil ca un grup de ţări care sunt unite mai presus de toate printr-o negare a responsabilităţilor lor să ajungă la o asemenea concluzie. Într-adevăr, cele mai multe ţări în curs de dezvoltare s-ar sustrage la ideea unei posibile salvări financiare a Europei, din mai multe motive.

Mai întâi, nu există un bloc format din ţările cu economii emergente. Ele nu sunt unite printr-o viziune comună a viitorului lor sau printr-un ideal politic comun, precum democraţia din lumea occidentală. Oricare ar fi limitele sau contradicţiile dintre valorile pe care le împărtăşesc, ar fi un lucru naiv să le ignorăm importanţa. Europa şi Statele Unite vor rămâne aliaţi, chiar dacă Barack Obama s-ar dovedi un preşedinte de un mandat, la fel ca şi Nicholas Sarkozy.

În al doilea rând, ţările în curs de dezvoltare sunt, mai degrabă, rivalele Europei decât partenerii ei. Ele sunt unite doar prin suspiciunile comune asupra Chinei. Într-un asemenea context, o strategie pe termen lung este extrem de greu de conceput.

Chinezii pot declara că ei au tendinţa să gândească pe un termen mai lung decât americanii, care gândesc mult mai larg, şi decât europenii, care gândesc mai în profunzime, după cum a explicat un expert chinez în relaţii internaţionale. Dar, când vine vorba de criza financiară europeană, comportamentul Chinei pare să fie determinat de considerente tactice pe termen scurt, chiar dacă şi investiţiile Chinei în Europa s-au triplat în 2011. Ca să cumperi jumătate din Portul Piraeus la un preţ de nimic pare mult mai avantajos decât o investiţie în consolidarea finanţelor şi economiei Greciei, dar chiar aşa stă treaba?

În cel de-al treilea rând, oportunismul pe termen scurt al ţărilor în curs de dezvoltare se bazează pe o dublă neîncredere: faţă de Europa, desigur, dar şi, în mod paradoxal, faţă de ei. Asta este, le lipseşte încrederea în abilitatea lor de a-şi juca rolul în salvarea omului bolnav al economiei globale care a devenit Europa.

Desigur, acest lucru vine în contradicţie cu triumfalismul care se aude mai ales din Asia. Kishore Mahbubani, unul din cei mai importanţi gânditori în domeniul politicii externe din Singapore, a declarat recent, în cadrul unei conferinţe organizate la Viena de institutul meu, că următorul mileniu aparţine Asiei. Şi, totuşi, printre elitele din ţările cu economii emergente se simte ceva asemănător cu îndoielile existenţiale, de care criza europeană s-a ajutat ca să se consolideze. Această insecuritate se manifestă în multe feluri: de la acumularea de lichidităţi ca asigurări împotriva incertitudinilor străine şi naţionale până la decizia multora de a-şi educa copiii peste hotare.

De fapt, omul bolnav – fără îndoială, Europa, dacă nu Occidentul – ar putea să se dovedească mult mai puternic, dată fiind rezistenţa sistemului propriu de apărare: democraţia şi domnia legii. De aceea criza actuală din Europa s-ar putea dovedi un test crucial pentru ţările în curs de dezvoltare, care sunt mult mai dinamice din punct de vedere economic decât Europa, dar, în cele din urmă, mai fragile din punct de vedere politic.

DOMINIQUE MOISI

DOMINIQUE MOISI ESTE FONDATORUL INSTITUTULUI FRANCEZ DE AFACERI INTERNAŢIONALE (IFRI) ŞI PROFESOR LA INSTITUTUL DE STUDII POLITICE (SCIENCES PO) DIN PARIS. EL ESTE AUTORUL CĂRŢII „GEOPOLITICA EMOŢIILOR: CUM CULTURILE FRICII, UMILINŢEI ŞI SPERANŢEI RECONSTRUIESC LUMEA”.

COPYRIGHT: PROJECT SYNDICATE, 2012. WWW.PROJECT-SYNDICATE.ORG

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă