Pro si contra

Pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, nu exista societate civila. Existau functionarii de stat si existau nobilii care dominau provincia ca niste mici ludovici. Acestia erau probabil singurii care stiau ce politica externa duce regele – sau persoanele care-i influentau regelui deciziile – si care, in consecinta, puteau sa judece ceea ce se intampla si sa actioneze in consecinta. Dupa decapitarea lui Ludovic al XVI-lea, pe 21 ianuarie 1793, monarhia isi pierde caracterul sacru. Regi vor mai fi in Franta, de altfel putini, dar numai cu numele. Cetatenii, succesorii supusilor, se deosebesc de acestia din urma, printre altele, pentru ca pot judeca orice gest public al conducatorilor. Pe de alta parte, este epoca in care productiile artistice asteapta si ele avizul publicului, nu al unor institutii oficiale. Publicul devine astfel arbitrul noii societati. Fara sa aiba neaparat vreo competenta, el decide ce e bine si ce e rau, ce e frumos si ce e urat, ce trebuie si ce nu, cine e prost si cine destept, cine ticalos si cine generos, cine vinovat si cine inocent. El este noul Dumnezeu, papa care valideaza conducatorii, calaul care pedepseste. A judeca devine noua ratiune a existentei publice a oricarui anonim. Iar de cand cu internetul interactiv, de cand cu presa, de cand cu societatea mediatica, orice se intampla pe scena intruneste imediat sufragii pro sau contra. Ce ne-am face daca nu ne-am mai putea da dreptate decat noua insine, daca n-am scapa mereu de obligatia de a ne judeca numai pe noi intorcandu-ne privirea spre tot ce misca pe scena publica? De la ce ar trebui sa faca presedintele pana la ce numar are Hagi la pantofi, cetateanul se simte chemat sa spuna ce crede. Or, eu zic ca tocmai asta il impiedica sa recunoasca faptul ca habar n-are ce merita sa creada si ce nu.