„România liberă“ şi editura RAO vă prezintă în exclusivitate prologul romanului „Inferno“. Cel mai nou roman al lui Dan Brown va fi lansat în România pe 26 august, la editura RAO. Acesta este al patrulea roman din seria ce-l are ca protagonist pe Robert Langdon.
„Eu sunt Umbra.
Prin cetatea sumbră zbor
Prin damnarea eternă prind aripi.
Pe malurile fluviului Arno mă împleticesc, cu răsuflarea tăiată… cotind la stânga, pe Via dei Castellani, îndreptându-mă spre nord, furişându-mă în penumbra de la Uffizi.
Şi totuşi, ei mă urmăresc.
Paşii lor răsună mai tare acum, vânători fără îndurare şi răgaz.
De ani sunt pe urmele mele. Perseverenţa lor m-a obligat să rămân ascuns… m-a silit să trăiesc în purgatoriu… trudind sub pământ aidoma unui monstru htonian.
Eu sunt Umbra.
Aici, la suprafaţă, îmi ridic privirea spre nord, dar nu pot găsi calea ce duce direct la salvare… căci Apeninii întunecă prima licărire de lumină a zorilor.
Trec pe după palazzo, cu turnul său crenelat şi orologiul cu o singură limbă… strecurându-mă printre vânzătorii veniţi la prima oră a dimineţii în Piazza San Firenze, cu vocile lor răguşite şi răsuflarea mirosind a lampredotto şi a măsline fripte. Traversând înainte de Bargello, o iau spre vest, spre fleşa abaţiei Badia, şi mă izbesc de poarta din fier de la baza scărilor.
Aici, orice şovăială trebuie lăsată în urmă.
Rotesc mânerul şi păşesc în coridorul din care ştiu că nu mai există cale de întoarcere. Îmi silesc picioarele ca de plumb să urce scara îngustă… înălţându-se spre cer în spirală, cu trepte de marmură tocite şi crăpate.
Vocile răsună de jos. Imploratoare.
Acum ei sunt în spatele meu, apropiindu-se, neîndurători.
Căci nu înţeleg ce va urma… şi nici ce am făcut eu pentru ei!
Tărâm nerecunoscător!
În vreme ce urc, viziunile mă năpădesc violent… trupurile desfrânate zvârcolindu-se în ploaia teribilă, sufletele nesăţioase plutind în excremente, trădătorii netrebnici încremeniţi în strânsoarea îngheţată a lui Lucifer.
Urc ultimele trepte şi ajung sus, împleticindu-mă aproape mort în aerul umed al dimineţii. Alerg spre zidul înalt cât un stat de om, privind prin deschizături. Jos, departe, se întinde oraşul binecuvântat pe care mi l-am făcut sanctuar împotriva celor care m-au exilat.
Vocile strigă, tot mai aproape de mine.
– Ce ai făcut tu este o nebunie!
Nebunia naşte nebunie.
– Pentru numele lui Dumnezeu, strigă ei, spune-ne unde l-ai ascuns!
Tocmai pentru numele lui Dumnezeu nu vă spun.
Mă opresc acum, încolţit, cu spatele lipit de piatra rece. Ei privesc drept în ochii mei verzi şi limpezi, iar feţele li se întunecă, nu mai sunt linguşitoare, au un aer ameninţător.
– Ştii că avem noi metodele noastre. Te putem forţa să ne spui unde e.
De asta am urcat până la jumătatea drumului spre rai.
Fără nici un avertisment, mă răsucesc şi mă întind în sus, agăţându-mă cu degetele de marginea înaltă, săltându-mă, căţărându-mă pe genunchi şi apoi ridicându-mă… nesigur pe picioarele mele la marginea hăului. Să mă îndrumi, dragă Virgiliu, să traversez neantul.
Ei se năpustesc înainte nevenindu-le să creadă, încercând să mă înhaţe de picior, dar temându-se totuşi să nu mă dezechilibreze şi să cad. Mă imploră acum, cu o disperare mută, însă m-am întors cu spatele spre ei. Ştiu ce trebuie să fac.
Sub mine, la o distanţă ameţitoare sub mine, acoperişurile din ţiglă roşie se întind ca o mare de foc, iluminând tărâmul dulce pe care au trăit odinioară uriaşi… Giotto, Donatello, Brunelleschi, Michelangelo, Botticelli.
Mai fac un sfert de pas spre margine.
– Coboară!, strigă ei. Încă nu e prea târziu!
O, voi, neştiutori care nu vor să ştie! Oare nu întrezăriţi viitorul? Nu recunoaşteţi splendoarea creaţiei mele? Necesitatea ei?
Voi face bucuros acest ultim sacrificiu… şi o dată cu el voi distruge şi ultima voastră speranţă de a găsi ceea ce căutaţi.
Nu-l veţi repera niciodată la timp.
La sute de metri dedesubt, piaţeta pietruită mă ademeneşte aidoma unei oaze tihnite. Cât mi-aş dori mai mult timp… dar timpul e singura marfă pe care nici măcar vastele mele averi nu şi-o pot permite.
În aceste ultime secunde, privesc în jos spre piaţetă şi ceea ce văd mă surprinde.
Zăresc chipul tău.
Te uiţi la mine din ungherele umbrite. Ochii îţi sunt îndureraţi, şi totuşi simt în privirea lor veneraţie pentru tot ce am reuşit. Tu înţelegi că nu am de ales. Din dragoste pentru omenire, trebuie să-mi protejez capodopera.
Creşte chiar şi acum… aşteptând… clocotind sub apele roşii-sângerii ale lagunei în care nici o stea nu se reflectă.
Aşa că-mi desprind privirea de a ta şi contemplu orizontul. Sus, deasupra acestei lumi împovărate, îmi înalţ ultima rugă.
Dragă Doamne, mă rog ca lumea să-şi amintească de mine nu ca de un păcătos monstruos, ci ca de salvatorul glorios care, aşa cum tu ştii, sunt cu adevărat. Mă rog ca omenirea să înţeleagă ce dar am lăsat în urma mea.
Căci darul meu e viitorul.
Darul meu e mântuirea.
Darul meu este Inferno.
Cu asta, şoptesc un ultim amin… şi fac pasul final, în abis.“
