Într-un spectacol de teatru documentar de la Centrul pentru Introspecţie Vizuală, actorul Alexandru Potocean face un one man show minimalist interpretându-i pe Iliescu, Cozma, Marian Munteanu şi pe alţi eroi ai Mineriadei.
Proiectul, spune regizorul David Schwartz, are două dimensiuni: o arhivă vizuală cu interviuri realizate cu cei implicaţi în evenimente şi un spectacol de teatru documentar în care Alexandru Potocean interpretează relatările evenimentelor făcute de aceştia. El devine, succesiv, Vlase (solistul de la „Zob”), Cristi Paţurcă (autor al „Imnului golanilor”), Doru Mărieş (revoluţionar), Marian Munteanu, Miron Cozma, Ion Iliescu, Mircea Dobrovicescu (poet diletant care se producea de la tribuna Pieţei).
De ce s-a datat Afrim
O mulţime de conexiuni nevăzute leagă teatrul documentar de minimalismul cinematografic – semn că încet-încet artele abandonează vasul de croazieră al postmodernismului pentru a păşi pe tărâmul mai ferm al realismelor de tot felul. „Capete înfierbântate” este direct inspirat din manifestele pentru realism şi artă angajată ale grupului „Tanga Project”, din care, de altfel, face parte echipa răspunzătoare pentru conceptul acestui spectacol (regizorul David Schwartz, scenarista Michaela Michailov şi Cinty Ionescu, în ipostază de documentaristă şi artist vizual). „Tanga Project” încearcă să documenteze realitatea, în loc să construiască ficţiuni şi glume MTV pe seama ei, aşa cum face direcţia postmodernă a lui Radu Afrim sau Carmen Vidu. Categorii ca „se¬rio¬zitate”, „adevăr”, „dreptate”, „responsabilitate”, discreditate de postmoderni, sunt resemantizate în această paradigmă ultrarealistă care încet, dar sigur, ajunge să domine câmpul artelor – de aici sau aiurea; asta face ca teatrul almodovarian şi cool al lui Radu Afrim să sune de alaltăieri, cu tot aerul nonconformist şi tineresc. Oricât de radicale, experimentele regizorului-emblemă al postmodernismului românesc se află într-o zonă datată. Din „recreativă” şi „spectaculoasă”, arta redevine „etică” şi „sobră”.
Miron Cozma, fan Bob Marley
Două sunt punctele importante de reuşită ale spectacolului „Capete înfierbântate” – radicalitatea experimentului ultrarealist şi jocul lui Alexandru Potocean. Să le iau pe rând. Postmodernii ficţionalizau cât mai tare realitatea – minimalismul face mişcarea contrară, se ţine cât mai aproape de realitate, încercând s-o estetizeze cât mai puţin şi, într-un sens, lăsând faptele să vorbească. „Capete înfierbântate” nu are naraţiune, nu-şi pune personajele să interacţioneze între ele, fiind doar o colecţie de relatări strânse la un loc, interpretate neutru de un actor ventriloc. Între relatări sunt inserate scurte secvenţe video cu citate din literatura jurnalistică sau oficială consacrată evenimentului (rapoarte, articole, citate din drepturile omului), care ghidează discret interpretarea faptelor, construind o filosofie de off. La fel ca în documentarele profesioniste, latura informativă devine la fel de importantă ca aceea artistică: am aflat, de pildă, că Miron Cozma a fost rocker şi că, pe vremea când era student, făcea rost de discuri cu Bob Marley de la studenţii străini ai Facultăţii de Petrol şi Gaze, oaza hipiotă de emancipare a Petroşaniului. Am mai aflat că nu doar studenţii şi in¬telectualitatea au fost victime ale minerilor (conform unui clişeu perpetuat din anii ’90), ci şi romii care locuiau în zone de „bişniţari”. Ortacii au fost conduşi de poliţie, pentru a face ordinea radicală pe care forţele de ordine discreditate nu îndrăzneau s-o pună în practică.
Psychomineriada
Minimalismul ca program este de multe ori arid pentru spectator, motiv pentru care trebuie dinamizat estetic prin efecte colaterale – fie se selectează situaţii cu potenţial uman şi empatic (ceea ce, din păcate, nu se prea întâmplă în piesă), fie se mizează pe jocul actorilor. Or, în calitate de one man show, Potocean joacă impecabil autosuficienţa lui Marian Munteanu, agresivitatea de ultras a lui Miron Cozma şi jovialitatea impersonală a lui Ion Iliescu. Actorul nu-şi şarjează personajele, transformându-le în caricaturi, ci le face vizibile ca psihologii. Marca estetică a actorului este accentuarea laturii psihotice a personajelor (cum observa scriitorul Dan Sociu), în majoritate autiste, fanatice şi cu obsesii din care nu pot ieşi. Solistul de la Zob ar vrea să-i împuşte pe toţi cei care l-au bătut, grandomanul Miron Cozma consideră că era „celebru înainte să-l afle lumea”, iar timidul poet Dobrovicescu se apucă, la sfârşitul relatării sale, să urle cu patos poezia pe care o recita de la balconul Pieţei Universităţii. Jocul lui Potocean, peste intenţia piesei, imprimă ideea că lumea de atunci, cu Iliescu şi eroii ei mistici anticomunişti, era una isterică şi ţicnită.
Mesaj politic lipsit de curaj
Care ar fi punctele slabe ale piesei? Principala ratare e pe dimensiunea politică: minimalismul cinematografic şi fratele său din teatru au o dimensiune angajată, chiar şi atunci când nu se vede: pe scurt, el trebuie să provoace, să trezească reacţii, aşezându‑se, într-un sens, contra ideilor con¬sacrate. Or, piesa lui David Schwartz nu reuşeşte să nege sau măcar să contrarieze viziunea din anii ’90 asupra mineriadei – s-a tot repetat că mineriada a fost „o lovitură dată democraţiei”, că „a polarizat societatea” între „elite” şi „proşti”, că a alterat „spiritul civic”. Toată inteligentsia e de acord că minerii au făcut un lucru rău venind la Bucureşti – oare chiar aveam nevoie să mi se spună din nou? Pe scurt, piesa iterează servil versiunea consacrată asupra mineriadei. De ce: unu – cu excepţia lui Miron Cozma, care se cam spală pe mâini, nu există un punct de vedere de pe „banca acuzaţilor” mineri; doi – solistul de la Zob, Paţurcă, Dobrovicescu şi Marian Munteanu apără aceeaşi perspectivă; trei – sunt selectate citate din Raportul asupra Mineriadei al Grupului pentru Dialog Social sau din reprezentanţi ai elitei intelectuale care a impus versiunea canonică asupra faptelor, cum ar fi nonsensul lui Andrei Oişteanu: „Nu avem o cultură a memoriei”, atât de reprezentativ pentru cultura de patetisme sforăitoare ale anilor ’90. E o deficienţă generală a artei româneşti, vizibilă şi aici – pe cât de înnoitoare e la nivel formal, pe atât de lipsită de curaj la nivelul mesajului implicit.
