Pentru mulţi, orice comparaţie între manifestaţia din Piaţa Universităţii, din aprilie-iunie 1990, cu cea de acum e o insultă adusă idealurilor de atunci. Totuşi, cele două manifestaţii n-au în comun doar locul de desfăşurare. Cel puţin, dacă ne limităm strict a le privi ca fenomene. Încerc deci, cu riscul de a fi acuzat de lipsă de pietate, o comparaţie. Şi atunci, şi acum, cei din Piaţă se delimitau de partide. Atunci exista o simpatie nedisimulată pentru „partidele istorice”. Aversiunea de acum, îndreptată (în doze diferite) şi împotriva celor de la guvernare, şi a celor din opoziţie, face, de fapt, principala diferenţă: atunci domina speranţa, acum – dezamăgirea.
Atunci, în afară de Bucureşti, se demonstra în foarte puţine alte oraşe – în celelalte, era un risc serios să afişezi atitudini anti-FSN. Acum sunt manifestaţii în zeci de alte oraşe, uneori cu mai mulţi participanţi decât în Bucureşti.
Atunci, oamenii îşi căutau şi aclamau liderii. Acum sunt extrem de reticenţi faţă de orice ieşire din rând. Între timp, au fost păcăliţi de prea multe ori. Şi atunci, şi acum, se calcula rapor-tul dintre numărul manifestanţilor şi cel al cetăţenilor cu drept de vot. Rezultă mereu cifre nesemnificative. Calculele sunt şi ele nesemnificative.
Atunci, în Piaţă îşi afirmau prezenţa zeci de organizaţii – aş zice că acolo s-au pus bazele societăţii civile. Astăzi, cu mici excepţii, deşi recunosc foarte mulţi ONG-işti printre manifes-tanţi, nici o organizaţie nu-şi afişează sigla în Piaţă. Ce-i drept, multe (ONG-uri, sindicate, partide) îşi declară susţinerea.
Tipologia „golanului” din 1990 era destul de unitară – domina intelectualul. Acum, lumea din piaţă e extrem de amestecată, motiv, pentru mulţi, de a se păstra distanţa. Şi atunci, şi acum, ana-liştii constatau că manifestanţii sunt manipulaţi de forţe obscure. Şi atunci, şi acum, pancartele din Piaţă erau de o creativitate debordantă (în contrast cu reclamele de la TV, ceea ce m-ar îndemna, dacă aş fi patron de firmă de publicitate, să merg acolo să-mi recrutez copywriteri).
Atunci, scutierii au apărut abia la final (ceea ce a declanşat violenţele). Acum sunt prezenţi tot tim-pul, iar violenţele apar periodic. Şi atunci, şi acum, se cerea demisia preşedintelui. După 1990, Iliescu a rămas la Cotroceni încă şase ani. Şi atunci, şi acum, în Piaţă erau mulţi oameni în interes de serviciu. Şi atunci, şi acum, manifestanţii erau avertizaţi asupra pericolului confiscării manifestaţiei.
Atunci, balconul era deschis şi funcţiona ca un centru de coman-dă. În Piaţă răsunau cântece mobilizatoare. Acum domină sunetul vuvuzelelor (pentru detalii, „Trăiască vuvuzela liberă!”, în Dilema Veche, 15-21 iulie 2010).
Atunci exista un mesaj dominant: „Jos comunismul!”. Acum există o competiţie între manifestanţi pentru afişarea unor revendicări cât mai insolite.
În 1990, Piaţa era dominată de tineri. Acum sunt două categorii prevalente: tinerii şi vârstnicii. Vârsta de mijloc e subreprezen-tată, poate pentru că reprezen-tan-ţii ei consideră că şi-au făcut datoria atunci.
Atunci exista o singură televiziune, care încerca să pună batista pe ţambal. Acum există nenumărate televiziuni, dar tot nu se înţelege mare lucru. Ca şi atunci, manifestanţii sunt supăraţi pe mass-media. Şi atunci, şi acum, se invoca încălcarea de către manifestanţi a dreptului şoferilor la liberă circulaţie. Şi atunci, şi acum, o anumită parte a presei identifica printre manifestanţi penelişti, drogaţi, interlopi etc. Acum nu au fost (încă) identificaţi legionarii, dar continuă vânarea „ultraşilor”. Şi atunci, şi acum, opoziţia era înfierată pentru că acţionează iresponsabil, împotriva interesului naţional, atunci când protestează pe lângă organismele europene.
Atunci era vară. Acum e iarnă. Oamenii rămân în stradă (dova-dă că „iarna nu-i ca vara” poate fi o vorbă proastă). Şi atunci, şi acum, m-am simţit în Piaţă ca fiind între „ai mei”.
Las lista deschisă, în speranţa că o vor completa cititorii României libere, cea de atunci şi cea de acum. 
Mircea Kivu este sociolog
