V-ați născut la Iaşi, aţi studiat pianul la Liceul de Artă Octav Băncilă şi aţi fost studentă un an la Universitatea de Arte George Enescu din oraş. Apoi, aţi fost admisă prima, cu punctaj maxim, la Universität für Musik und darstellende Kunst din Viena. Cum numai talentul şi munca nu sunt de ajuns, putem afirma că şcoala muzicală ieşeană a fost la înălţime.
Raluca Ștribăț: Şcoala sau… şcolile de care am avut parte. Folosim poate prea des formulele „şcoala românească”, „sovietică”, „germană”, „franceză” etc. Nu cred că există – din fericire – o şcoală „pură”, lipsită de con- şi influenţe. Cum ar fi arătat şcoala rusă de pian fără Alexander Siloti sau cea de vioară fără Leopold Auer? În ceea ce mă priveşte, cred, am avut şansa dascălului potrivit la momentul potrivit, iar celor care mi-au călăuzit paşii (Iulia Dinu, Marin Pânzariu, Adriana Bera şi Mircea-Dan Răducanu în România, apoi Jürg von Vintschger la Viena) le datorez şlefuirea personalităţii mele muzicale şi chiar umane. La rândul lor, fiecare dintre ei este – direct sau indirect – produsul altor şcoli muzicale, iar eu mă pot lăuda cu „rădăcini” diverse şi complexe, de la cea vieneză până la filiera Neuhaus.
În evoluţia oricărui artist vine însă momentul crucial al sintezei informaţiilor acumulate, al decantării unui stil propriu (dar alcătuit pe scheletul unor tradiţii solide), convingător şi real autentic, nu „construit”.
Care credeţi că au fost premisele reuşitei? Concurenţa a fost nu doar numeroasă, ci şi puternică. Cum/de ce aţi ajuns la clasa prof. Jürg von Vintschger?
Nu există formule magice pentru reuşite. Premisele sunt „secretul tuturor”: consecvenţă, disciplină şi, desigur, multă pasiune. Da, concurenţa a fost mare (în jur de 150 candidaţi pe vreo 10 locuri), iar nivelul foarte ridicat (pianişti valoroşi din lumea întreagă). La clasa lui Jürg von Vintschger am intrat (mai mult sau mai puţin) întâmplător. Nu ştiam prea multe despre docenţii vienezi, dar, în formularul de înscriere, trebuia să aleg un profesor. Cum citisem undeva că Vintschger, la doar 15 ani, a fost admis de Lipatti să studieze în clasa lui la Geneva, am perceput o afinitate ce mi-a fost confirmată ulterior. Deși boala a curmat destinul lui Lipatti, împiedicându-l să mai predea, el a rămas pentru Vintschger interpretul ideal.
Aveţi deja în spate o frumoasă carieră internaţională. Care consideraţi că au fost etapele principale ale acestei reuşite şi de ce ?
Nu ştiu dacă-mi pot împărţi traiectoria în etape, fiecare perioadă având rolul ei într-o evoluţie constantă şi substanţială. Chiar stagnările au fost importante – am învăţat din greşeli, valorificându-le ca pe nişte trambuline. Totuşi, dacă aş numi câteva „borne”, aş aminti debutul de la 10 ani cu Filarmonica Moldova, sub bagheta lui Ion Baciu, trofeul Lira de aur la Suceava, la 13 ani, apoi concertele cu majoritatea orchestrelor din ţară şi, desigur, studiul la Viena (care mi-a oferit alte perspective, nu doar muzicale, ci şi umane), competițiile şi experienţele alături de muzicieni din toată lumea (cu un repertoriu extins de muzică de cameră şi lied, indispensabil unui muzician complet). În fine, experienţa mea enesciană care a căpătat, începând cu 2010/11, intensitate şi consecvenţă.
Mi se pare interesant că, pe lângă centrele muzicale europene recunoscute, aţi concertat în Singapore, Cipru, Iran, Tunisia, Maroc. Vorbiţi-ne despre context şi viaţa muzicală în aceste ţări.
Pe lângă invitaţiile în Festivaluri, prin contacte specifice, multe concerte au fost organizate de secţia culturală a Ministerului de Externe austriac, care susţine tineri muzicieni şi compozitori, promovând programe interesante cu muzica sec. XX şi XXI. Vorbim de destinaţii unde nu ajungi „zilnic”, iar experienţele au fost adesea palpitante, pentru că am luat contact cu viaţa muzicală diferenţiată şi extrem de interesantă de acolo – o reflectare a aspectelor social-politice sau culturale ale acestor ţări.
Debutul concertistic la Festivalul Internaţional de Pian de la Miami în 2015 a fost apreciat de cronicarii americani drept „incendiar” şi aţi fost numită „Enescu’s advocate” (Avocatul lui Enescu). Explicaţi.
Poate că cel mai nimerit ar fi ca domniile lor să răspundă la această întrebare… Lăsând gluma la o parte, sigur că acest apelativ mă bucură şi onorează, dar mă şi obligă în egală măsură. În plus, spune mult despre modul în care ei mi-au perceput activitatea, fiind surprinzător de bine informaţi şi extrem de curioşi să descopere noi teritorii muzicale.
Aţi decis ca Enescu să ocupe un loc aparte în activitatea dumneavoastră. Nu îi cântaţi doar muzica, dar aţi înfiinţat la Viena şi Societatea Internaţională „George Enescu”. Mai mult, pianistul devine şi muzicolog: pe lângă albumul discografic cu Integrala creaţiei pentru pian de Enescu (Hänssler Classic, 2015), aţi obţinut titlul de doctor cu teza Creaţia pentru pian a lui George Enescu (2014), aţi realizat şi coordonat ediţia în limba germană a volumului Capodopere enesciene de Pascal Bentoiu, iar în 2016 aţi îngrijit şi finalizat primul volum al noii ediţii Urtext a partiturilor enesciene pentru pian solo cu susţinerea Ministerului Culturii din România. Aveţi ecouri în urma acestor activităţi de mare importanţă pentru cunoaşterea internaţională a lui Enescu?
Fie-mi permis să parafrazez răspunsul lui Enescu, atunci când a fost întrebat de ce a ales Oedipe: „Un asemenea subiect nu-l alegi, ci te alege el pe tine”. Experienţa mea e similară: nu am „decis” nimic, pur şi simplu am descoperit intuitiv, pe la 10 ani, un compozitor uriaş într-o piesă de tinereţe (Bourrée op. 10). Sigur că un copil nu poate decât intui valoarea unui geniu, dar revelaţia a avut loc atunci.
Cred cu tărie că pianistul (muzicianul, în genere) trebuie să fie şi un gânditor al instrumentului, nu doar un virtuoz – o delimitare care a apărut abia la finele secolului XIX. Literatura muzicală modernă presupune (şi) o abordare analitică, fără de care mesajul profund al partiturii nu poate fi redat fidel şi convingător.
Ecourile sunt pozitive şi îmbucurătoare. Primesc multe reacţii şi solicitări de informaţii suplimentare, ceea ce arată interesul crescând – mai ales al generaţiei tinere – pentru muzica lui Enescu. Existenţa în spaţiul german a volumului lui Pascal Bentoiu este esenţială pentru înţelegerea profundă a lui Enescu, iar partiturile pentru pian vor avea parte curând de o nouă ediţie, revizuită, ce va putea fi achiziţionată la Ed. Grafoart (ele se găsesc acum în toate bibliotecile importante din România şi în peste 25 de biblioteci din lume).
Reveniţi în ţară pentru concerte, cercetare sau pentru campania internaţională dificilă, dar şi foarte generoasă, de salvare a casei Enescu din Mihăileni, jud. Botoşani.
Într-adevăr, este o campanie care a cerut (şi cere) multă energie şi implicare. Dar, vorbind de Enescu – care a făcut enorm pentru cultura românească –, niciun efort nu e prea mare. Declanşată în 2012/13, campania a reuşit, prin donaţii publice şi acţiuni de conştientizare/sensibilizare, să salveze clădirea de la distrugere, casa fiind aproape terminată şi restaurată conform originalului (prin acţiuni coordonate de Fundaţia Pro Patrimonio şi arh. Şerban Sturdza, se lucrează la finisaje). Ţelul celor implicaţi (Societatea „Enescu” de la Viena, Fundaţia Remember Enescu, prin Alexandru Tomescu, Fundaţia Pro Patrimonio şi Ordinul Arhitecţilor din România) este de a crea la Mihăileni un centru capabil să reînvie tradiţiile culturale ale acestor locuri (cândva extrem de vii şi diverse), pentru a apropia tinerele generaţii de muzică, arte plastice sau meşteşuguri.
