Existǎ în legislaţia românǎ o serie de referiri la partidele parlamentare. Mǎ refer la o serie de privilegii de care se bucurǎ acestea, altele decât cele „naturale“ – adicǎ decurgând din funcţionarea Parlamentului. În general, e bine sǎ fii partid parlamentar. Poţi sǎ angajezi consilieri parlamentari plǎtiţi de la buget, preşedintele de grup este remunerat suplimentar, desemnezi reprezentanţi în tot felul de consilii… Şi în particular, situaţia partidelor parlamentare e de invidiat. Ele beneficiazǎ de subvenţie de la buget, în campaniile electorale au dreptul de a desemna membri în birourile electorale, dispun de timpi de antenǎ la radioul şi televiziunea publice etc.
N-ar fi nimic rǎu în asta. Sunt aleşii noştri, i-am ales sǎ ne reprezinte, pare firesc sǎ aibǎ alte drepturi decât restul partidelor care încarcǎ inutil emisiunile electorale şi buletinele de vot. Aici apare problema: au fost toate partidele parlamentare alese de cǎtre electorat?
Rǎspunsul nu poate fi afirmativ atât timp cât existǎ, parazitând partidele care au cu adevǎrat însemnǎtate electoralǎ (adicǎ, pot sǎ acceadǎ în Parlament prin forţe proprii), cam tot atâtea partide care nu s-au confruntat niciodatǎ în mod independent cu electoratul, sau au fǎcut-o foarte demult, iar atunci când au fǎcut-o au obţinut rezultate dezastruoase. Vreau sǎ spun cǎ pe lângǎ PSD, PNL (respectiv, PNL şi PDL, aşa cum s-au prezentat la ultimul scrutin parlamentar) şi UDMR, mai sunt înregistrate ca partide parlamentare distincte PC, UNPR şi (oarecum) PMP.
Partidul Conservator (fost Umanist) a candidat în ultimul deceniu exclusiv în alianţǎ cu PSD. Nu ştim care a fost valoarea adǎugatǎ a partidului şi a trustului de presǎ aparţinând lui Dan Voiculescu (securist, om de afaceri şi infractor), dar e cert cǎ, dupǎ alegerile din 2004, social-democraţii au pierdut posibilitatea de a forma guvernul (dupǎ ce obţinuserǎ cel mai mare numǎr de voturi) datoritǎ trǎdǎrii lui Voiculescu, care a optat pentru a deveni „soluţia imoralǎ“. De-a lungul anilor, conservatorii au fǎcut parte din mai multe guverne, fie în alianţǎ cu Dreapta, fie cu Stânga.
Uniunea pentru Progresul României este creaţia lui Traian Bǎsescu. În 2009, când Guvernul Boc fusese demis în urma unei moţiuni de cenzurǎ, transfugii tuturor partidelor au fost invitaţi la Cotroceni pe picior de egalitate cu partidele adevǎrate şi au fost convinşi sǎ asigure majoritatea necesarǎ instalǎrii noului Guvern Boc. Respectivii independenţi, dupǎ ce au beneficiat de o modificare a regulamentului Camerei care le-a permis sǎ-şi formeze un grup parlamentar propriu, s-au înregistrat ca partid. Ulterior, Bǎsescu şi PDL au plǎtit scump noua soluţie imoralǎ, atunci când partidul proaspǎt înfiinţat a jucat rolul decisiv în succesul moţiunii de cenzurǎ care a adus la putere, în aprilie 2012, Uniunea Social-Liberalǎ. UNPR a avut o singurǎ tentativǎ de participare electoralǎ pe cont propriu, la localele din 2012. A obţinut cu greu 3% din voturi, dupǎ care a decis cǎ e mai prudent sǎ intre în Parlament sub umbrela alianţei cu PSD (şi PC). Acum pare sǎ se apropie de constatarea cǎ interesul (naţional, evident!) este alǎturi de PNL, dar nu prea ştie cum sǎ valorifice aceastǎ constatare.
Cu Partidul Mişcarea Popularǎ, lucrurile sunt mai complicate. Conform Ordonanţei de Urgenţǎ nr. 45/2014, nu este partid parlamentar, cǎci nu este unul dintre “partidele şi alte formaţiuni politice care au grup parlamentar propriu în cel puţin una din Camerele Parlamentului şi care au obţinut în urma ultimelor alegeri generale pentru Parlamentul României mandate de deputaţi sau senatori pentru candidaţii înscrişi pe listele acestora ori pe listele unei alianţe politice sau electorale din care au făcut parte partidele ori formaţiunile politice respective“. Deşi are reprezentanţi în ambele Camere, mandatele respective nu au fost obţinute pe listele partidului, care s-a înfiinţat dupǎ ultimele alegeri generale.
Partidele pseudo-parlamentare joacǎ, pe scena politicǎ, diverse funcţii. Una e cea de a face “treaba murdarǎ“. Ca imagine, nu “dǎ bine“ sǎ primeşti în partid transfugi din alte partide. Dar voturile lor conteazǎ la numǎrǎtoare, de aceea transfugii din PNL afiliaţi Partidului Liberal Reformator (formaţiune neînscrisǎ în Registrul partidelor politice) s-au alǎturat grupului parlamentar al conservatorilor; alţii, veniţi mai ales din PP-DD, au fost primiţi în UNPR. Ele mai pot folosi, dupǎ cum am vǎzut, la modificarea majoritǎţilor guvernamentale – detalii suplimentare aflaţi de la liderii UNPR.
Legitimitatea conferitǎ de cǎtre electorat acestor partide este cvasi-nulǎ. Sondajele indicǎ în mod constant cǎ niciunul nu ar depǎşi, pe cont propriu, pragul electoral. Atunci, prin ce sunt ele mai bune decât cele pentru care au votat câteva zeci (chiar sute) de mii de cetǎţeni?
Rǎspunsul îl pot da partidele care le acordǎ, prin politica de alianţe electorale, statutul de parlamentar.
Mircea Kivu este sociolog
