19.8 C
București
marți, 28 septembrie 2021

Parlamentul, Oprea și Gigină | OPINIE

Prin urmare, morții cu morții, viii cu viii. Și, ca de obicei, mortul este principalul, ba chiar unicul vinovat. Nu trebuia să urce pe motocicletă în acea zi.

(Cu alte cuvinte, lasă că murea altul în locul lui, fiindcă traseul și viteza de croazieră printre gropile Bucureștiului erau tot acelea…) De vină, dacă e să fie cineva vinovat de ghinionul din acea zi, sunt drumarii. Ei n-au reparat drumul. Iar convoiul oficial trebuia cu orice preț să treacă pe acolo, expunându-se accidentelor, nu existau trasee alternative, cât e Capitala de lungă și de lată. Sau, poate, răspunderea o poartă obiceiul locului; cel care îl „obligă“ pe orice demnitar să desfășoare alai mare, chiar și când fuge până acasă la el, să schimbe rufăria intimă și să tragă un puișor de somn.

Căci, cum urcă în jilțul de stăpân, boierul nostru de stil nou – dar ciocoi în toată legea altminteri, fără suflet și fără sensibilitate dincolo de cercul agreaților și al familiei – devine sclavul obiceiului pământului. Iar dacă obiceiul ăsta zice să desfășori, în fața și în spatele mașinii tale, șiruri de ieniceri și de spahii sau să primești în audiențe oamenii în genunchi și cu căciulile în mână, ce poți să faci? S-o fi chemând ea democrație, dar nici să ignori moștenirea și tradițiile locului nu se poate, nu?

Gândirea de acest fel, ruptă de altă realitate decât aceea a rolului de fantoșă care, pasămite, întruchipează statul – fiindcă pe aia a lui Ludovic al XIV-lea, cu „Statul sunt eu!“, o știu până și primarii de la țară –, este atât de dezvoltată în rândul admi-nistratorilor și al politicienilor de la noi, încât nu este de mirare că Parlamentul României a votat cu blândețe nespusă scutirea de urmărire penală a fostului demnitar Gabriel Oprea, presupus responsabil de moartea în exercițiul funcțiunii a tânărului motociclist care îl escorta într-o seară nefastă, în coloană oficială, pe înaltul slujbaș. Un Parlament întreg, unul gonflat prin scamatoria electorală a alegerilor recente – și care nu văs, zău, de ce nu s-ar mai putea dubla sau tripla de câteva ori, pe măsură ce populația activă a României scade și îmbătrânește –, s-a gândit că nu ar fi treaba justiției să stabilească faptele legate de decesul tânărului care nu făcuse decât să fie la datorie, așa cum i-o ceruseră obligațiile specifice de serviciu.

Gigină l-a apărat pe demnitar cu prețul propriei vieți. Desigur, l-a scutit de atacuri imaginare, de pericole inexistente. Dar asta nu l-a împiedicat să își dea viața prea devreme și în mod cu totul absurd.

Deși bietul băiat a murit la datorie, nu exemplul lui le dă frisoane parlamentarilor noștri. Dorința lor este să se substituie justiției, să o împiedice să-și facă treaba și, dacă se poate, să se transforme într-o instituție deținătoare a unei puteri expandate.

Sensibil la principiul separării puterilor în stat ori de câte ori își vede, fie și iluzoriu, diminuate prerogativele, Parlamentul se socotește, în mod repetat, sfidător și nu foarte inteligent, în drepturile lui atunci când obstrucționează, în loc să ajute, exercitarea corectă a actului de dreptate. Reprezentanții acestui Legislativ de soi socotesc, dacă nu toți, atunci o majoritate confortabilă, că treaba pentru care au fost aleși și au pătruns în sistem este să își autoconserve pozițiile, privilegiile, să mărească, pe cât posibil, distanțele față de toate celelalte categorii de cetățeni, ca și privilegiile de care ei dispun.

Nu mă mir de atitudinea lui Gabriel Oprea. Scopul lui este să își scape pielea. De înțeles prin perspectiva principiului de autoconservare și de etern reînnoită autopropulsare. Este o lege a vieții, necenzurată de vreo morală proprie. Ca urmare, omul nu are pricini de insomnii și nici ezitări existențiale. El vrea un lucru simplu și măsurabil. Să își scape pielea. Căci una e mazilirea din funcții și cu totul alta este tăierea capului și umplerea lui cu paie, o știm de la lecția de istorie despre domnitorii veacului al XVIII-lea. Poate că, până la urmă, ancheta ar stabili că, în afară de vina morală de a-și convoca alaiul de câte ori putea, Gabriel Oprea nici nu poartă răspunderea pentru ce a pățit sărmanul Gigină. Dar asta nu Parlamentul stabilește. Nu el este abilitat să decidă în această chestiune.

Mă uimește însă – oarecum și relativ, mai mult retoric, fiindcă era, din păcate, deplin previzibilă – atitudinea adezivă la asemenea poziționări a Parlamentului unei democrații reprezentative, cică. Pentru asta, regizorul Andrei Ujică are un comentariu la care ader deplin: „Este o pierdere a simţului realităţii să-ţi închipui că se poate reinstaura rapacitatea discreţionară a anilor ʹ90 într-un stat intrat între timp în corsetul democratic al legislaţiei europene şi în cel strategic al Alianţei Nord-Atlantice. Ca să nu mai vorbim de schimbarea inerentă de generaţie, adică de faptul că o treime din populaţia actuală a ţării s-a născut după prăbuşirea vechiului regim şi că tinerii de azi nu mai sunt dispuşi să suporte chiar orice, aşa cum o făceau părinţii lor. Grupul de care vorbim trăieşte însă în orizontul închis al unui Parlament ce funcţionează în mare parte ca un instrument de protecţie a unor reţele infracţionale şi îşi desfăşoară activitatea politică seara, pe platourile retoric incestuoase ale propriilor televiziuni de partid. Felul în care au reacţionat aceşti oameni la luările de poziţie internaţionale faţă de ce s-a petrecut în vara aceasta în România le dovedeşte, de fapt, condiţia: o adunătură de oarecare aleşi de neica nimeni. Nici nu ştiu dacă lucrul ăsta este îngrijorător în sine sau mai degrabă uimitor“.

Pe mine mă incomodează faptul că unele dintre instituțiile fundamentale ale statului nostru funcționează mai mult ca scut pentru apărarea infractorilor și mai puțin pentru a crea cadrele binelui public. Acest viciu de concepție și de procedură trebuie curmat negreșit.

Ultima oră
Pe aceeași temă