În extraordinara piesă de teatru anti-război a lui Bertolt Brecht „Mama Curaj și copiii ei“, unul dintre personaje spune: „Știi care e problema cu pacea? Că nu e organizată“.
Acțiunea piesei e plasată în timpul Războiului de 30 de ani, care a devastat Europa în prima jumătate a secolului al XVII-lea, conflict încheiat cu Tratatul de pace de la Westfalia din 1648. Conflagrația a început ca o răfuială religioasă între protestanți și catolici, dar s-a transformat rapid într-o luptă de lungă durată între țări și dinastii rivale, în special între Habsburgi și Sfântul Imperiu Roman, pe de o parte, și cardinalul Richelieu al Franței, pe de altă parte.
Deloc surprinzător, unii au comparat actualul conflict între sunniți și șiiți, care a cuprins arii largi din Mesopotamia și Asia de Vest, cu acel război care a adus moarte la o scară masivă, a adus epidemii, distrugere economică și tulburări sociale marcate, de exemplu, printr-un val de vânare a vrăjitoarelor.
Cu o jumătate de secol înaintea războiului, a existat o înțelegere de pace, un efort de a organiza pacea existentă. Împăratul Carol al V-lea a coordonat Pacea de la Augsburg, din 1555, ce conținea un acord prin care statele suverane căpătau dreptul de a alege singure ce versiune a creștinismului să adopte. Când tratatul a picat, crimele au început.
Dar care a fost „pacea organizată“ ce a precedat tulburările sângeroase actuale din Irak, Siria și altele? Răspunsul depinde de cât de mult ne întoarcem în timp.
După căderea Imperiului Otoman, puterile din Occident au dorit să redeseneze harta regiunii, să instaleze regimuri, pentru a crea dependențe, a stabili sfere de influență și a asigura accesul la resursele crescânde de petrol. Apoi, s-a conturat o tendință tot mai persistentă de a judeca statele din Magreb și Levant în funcție de poziția diplomatică (sau de altă natură) pe care acestea o afișau față de comportamentul Israelului în privința Palestinei și pretențiile acestuia de mai târziu pentru o suveranitate statală viabilă. Au existat de asemenea intervenții pe față, de la îndepărtarea prim-ministrului ales democratic al Iranului, Mohammad Mossadegh, la mai recentele acțiuni militare din Irak, care au provocat un sfert de milion de morți printre irakieni.
Dar țările occidentale au fost dezinteresate în a cunoaște realitățile fundamentale ale regiunii, după cum arată un raport din 2002 al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare. Învățații arabi și politicienii care au redactat raportul au atras atenția asupra legăturilor care există între o guvernare autoritară, slăbiciune economică, rata mare de șomaj și politica confesională excesivă. Cu cât politicile din regiune deveneau mai dictatoriale, cu atât mai mulți tineri – care refuzau locuri de muncă și libertatea de expresie – se îndreptau spre islamismul extremist și violent, denaturarea unei mari credințe.
Așadar, iată-ne azi, având răspunsul evident, dar inadecvat la întrebarea „Ei bine, tu ce ai face în această privință?“, respectiv replica dată de fermierul irlandez solicitării unui călător de a-i indica o direcție: „Nu aș începe de aici“.
Desigur, acesta nu este deloc un răspuns, deși ar putea fi o ripostă folositoare dată celor care – asemenea fostului vicepreședinte american Dick Cheney – pledează pentru o reinterpretare a trecutului recent. Respingând realitatea, neoconservatorii americani și britanici cred, în aparență, că evenimentele recente justifică viziunea conform căreia războiul lor din Irak ar fi fost un mare succes dacă ar fi fost mai extins.
Dar neo-conservatorii nu sunt în întregime în eroare. Statele Unite, după cum fostul secretar de stat Condoleezza Rice a argumentat corect, au căutat pentru prea multă vreme „stabilitate în defavoarea democrației“; drept rezultat, nu au obținut „niciuna dintre acestea“.
Principiul anterior este un argument puternic pentru a nu abandona angajamentul de lungă durată față de un soi de valori pluraliste îmbrățișate – printre alții – și de autorii raportului din 2002. Occidentul a fost inconsecvent în aplicarea acestor valori: a încercat ocazional să le impună cu forța (cu consecințe dezastruoase) și a eșuat în a folosi banii și mecanismele economice pentru a le susține. Iată, de exemplu, ce rezultate slabe a avut tratatul de comerț și cooperare la Marea Mediterană al Uniunii Europene.
Occidentul trebuie să își folosească toate resursele diplomatice pentru a intermedia o înțele-gere între Iran și Arabia Saudită, principalii sponsori ai luptei armate dintre șiiți și sunniți. Nu e în interesul nici uneia dintre aceste țări să vadă propria regiune în flăcări. Cele două țări trebuie să înceapă să-și refacă relațiile, o perspectivă ce părea cu adevărat posibilă de curând.
Cu ajutor american și turc, Irakul ar trebui să fie îndrumat pe direcția unui stat federal, care să recunoască aspirațiile kurzilor, sunniților și șiiților. În Siria, președintele Bashar al-Assad a rămas la conducere, dar nu deține puterea în întregime. Armata sa cel mai probabil va câștiga, dar luptele continuă. În acest moment, cea mai bună prognoză pare să fie cea descrisă de istoricul roman Tacitus – „Aștern un deșert pe care îl numesc pace“.
A trecut demult vremea când cei de pe margine puteau lua în considerare o intervenție militară concretă. Dar, cu susținerea Consiliului de Securitate al ONU, eforturile umanitare ale lumii ar trebui să fie mai extinse și mai concentrate, așa încât să se ofere un mai mare ajutor pentru cele aproape 11 milioane de refugiați sirieni care au nevoie.
În fine, nu putem ignora toxicitatea continuă a nerezolvatului conflict israeliano-palestinian, care alimentează extremismul politic și ridică întrebări serioase asupra angajamentului Occidentului pentru drepturile omului.
Țările din afara regiunii se confruntă cu o sarcină în plus: nevoia de a descuraja tinerii să mai lupte în războiul civil al Islamului. Aceasta e o problemă pentru țara mea, unde se pare că nu am făcut o treabă prea bună insuflând în unele comunități valorile care adesea i-au adus pe părinții acestor tineri în Marea Britanie.
Agenda pentru o pace reală și de durată este lungă și complexă. Planurile trebuie bine pregătite, și vor trece ani până să fie implementate. Dacă nu începem acum, focurile se vor răspândi – încurajate de politică și religie – și nu doar Ninive va fi consumat de acestea.
Chris Pattern, ultimul guvernator britanic al Hong-Kong-ului și fost comisar UE pentru Afaceri Externe, este cancelar al Universității din Oxford.
Copyright: Project Syndicate, 2014.
www.project-syndicate.org
