Editura Humanitas Fiction vă aşteaptă miercuri, 8 februarie, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.38) alături de scriitorii Ana Barton şi Vlad Zografi, de traducătorul Marius Dobrescu şi editorul Denisa Comănescu pentru lansarea volumului de nuvele istorice Firmanul orb de Ismail Kadare, recent publicat la Editura Humanitas Fiction în colecţia Raftul Denisei.
O lume deopotrivă parfumată, senzuală şi de o violenţă teribilă se descoperă treptat în cele cinci nuvele din acest volum, caracterizat prin tensiune dramatică, atmosferă de basm oriental şi erotism difuz. De la imaginea emblematică a Bisericii Sfintei Sofia, a cărei frumuseţe îi face pe cuceritorii Constantinopolului să nu o distrugă, până la un vis de sultan furat din palatul acestuia, o lume a cruzimii şi superstiţiei se dezvăluie cititorului. În puternicul Imperiu Otoman, teroarea e cuvântul de ordine, manifestată în toate formele sale – de la violenţa direct exercitată la variantele sale mai subtile, suspiciunea şi nesiguranţa, căci hotărârile sultanului sunt întotdeauna imprevizibile şi chiar şi cel mai aprig torţionar se poate converti pe neaşteptate în victimă. La graniţa dintre real şi fantastic, nuvelele din “Firmanul orb” îl confirmă pe Ismail Kadare din cele mai puternice naraţiuni ale sale.
„În nuvelele istorice, Imperiul Otoman întruchipează puterea discreţionară, devenită un scop în sine. Nu există principii, nu există etică, puterea nu cunoaşte moderaţie. Violenţa, cruzimea şi sperjurul sunt dominante. O poliţie atotputernică s-a infiltrat peste tot, denunţul şi teama de a fi denunţat, cu argumente sau fără, torturează permanent conştiinţele.“
Jean-Paul Champseix
Ismail Kadare s-a născut la Gjirokastra, în Albania, în 1936. A absolvit filologia la Tirana şi şi-a continuat studiile la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova. A debutat la 18 ani cu un volum de poezie, Inspiraţii juvenile, căruia îi urmează în 1957 un al doilea, Visări. Trecerea la proză o face în 1963 cu romanul Generalul armatei moarte, care-i aduce notorietatea internaţională. În anii următori publică romane şi numeroase volume de povestiri, dobândind o reputaţie greu de egalat în lumea literară: Cetatea (1970), Mesagerii ploii (1970; Humanitas Fiction, 2010), Cronică în piatră. Vremea nebuniei (1971; Humanitas Fiction, 2012), O capitală în noiembrie (1974), Amurgul zeilor stepei (1976; Humanitas Fiction, 2009), Iarna marii însingurări (1977), Aprilie spulberat (1978), Podul cu trei arce (1978; Humanitas Fiction, 2015), Firida Ruşinii (1978; Humanitas Fiction, 2016), Palatul Viselor (1981; Humanitas Fiction, 2007), roman interzis de regimul lui Enver Hodja, Concert la sfârşitul toamnei (1988). În 1990 Kadare primeşte azil politic în Franţa şi până în 2001 locuieşte la Paris, perioadă în care îi apar romanele: Piramida (1991), Umbra (1994; Humanitas Fiction, 2008, 2015), Spiritus (1996; Humanitas Fiction, 2012), Florile îngheţate din martie (2000). În 2001 Kadare se întoarce în Albania. Continuă să scrie romane care se bucură de succes: Fiica lui Agamemnon (2003), Succesorul (2003), Vremea nebuniei (2005; Humanitas Fiction, 2012), Accidentul (2008; Humanitas Fiction, 2011), Cina blestemată (2009; Humanitas Fiction, 2013), Păpuşa (2015). Volumul Firmanul orb (Humanitas Fiction, 2017) conţine cinci dintre cele mai importante nuvele istorice ale sale. Ismail Kadare este şi autorul unor eseuri, scrieri de memorialistică, precum şi al cărţii-document Moartea care ne-a unit (1998), despre evenimentele tragice din fosta Iugoslavie. Este recompensat cu numeroase premii şi distincţii literare, printre care Prix Mondial Cino Del Duca (1992), primul Man Booker International Prize (2005) şi Jerusalem Prize (2015). Pe 1 ianuarie 2016, statul francez i-a conferit Legiunea de Onoare, în grad de Comandor. Opera sa, nominalizată frecvent la Premiul Nobel, este tradusă în peste 40 de ţări.
Accesul la eveniment este gratuit şi se face pe baza unei rezervări prealabile prin eventbook.ro
Firmanul orb (nuvelă)
– Fragment –
Campania împotriva deochiului ajunsese la apogeu. Ca un râu ieşit din albie, ea se lăţea cu fiecare zi, cuprinzând în vârtejul ei nenumărate destine omeneşti.
Nu erau spionaţi permanent doar deochitorii. Odată cu ei erau suspectaţi cu acelaşi zel şi cei consideraţi sau bănuiţi ca fiind apărătorii lor, care boicotau în secret „Firmanul orb“, apropiaţii sau rudele lor. Alţii erau acuzaţi de lipsa vigilenţei, indiferenţă ori lipsă de zel. Se întâmpla ca acuzaţii să-i atace cu aceleaşi cuvinte pe acuzatorii lor. Nebunia se aşternea ca un nor negru peste imensul stat. Se vorbea fără ocoliş despre reglări de conturi şi lupte politice între clanuri. Alte voci susţineau că vor fi luaţi la întrebări şi unii dintre cei care păreau de neatins în această campanie, funcţionarii care se ocupau cu aplicarea „Firmanului orb“. Se zvonea că deochitorii reuşiseră să pătrundă in orboficii, ba chiar şi în Comisia Centrală, şi de acolo, profitând de funcţie, bramburiseră totul.
Aha, iată că ce ne-am închipuit noi, ba chiar ce am şi afirmat în câteva rânduri, că unele lucruri par ciudate, se confirmă, spuneau oamenii. Fireşte, fireşte, doar că suveranul e corect. Ai slujit cu credinţă, uite-ţi răsplata pe care o meriţi, dar, vai, ai greşit, eşti vinovat, indiferent de merite, o să-ţi primeşti şi tu pedeapsa.
Că bine spui. Slavă Domnului că-l avem, lungi-i-ar Allah zilele, fără el s-ar duce naibii lumea. Ai auzit ce s-a întâmplat ieri în faţă la „Tabir Sarai“?…
În fiecare zi se întâmplau lucruri pe care nu ştiai cum să le categoriseşti. Lovitura, la fel ca fulgerul de primăvară, îşi schimba adesea direcţia şi pârjolea acolo unde nu te-ai fi aşteptat. Mulţi devotaţi ai regimului, chiar dintre aceia care se bucuraseră la început şi se
grăbiseră să pornească vânătoarea, se treziră într-o dimineaţă legaţi fedeleş în arest. Aceste lovituri înşelătoare, pe care unii le credeau a fi ezitări ale statului, iar alţii, intenţionate, cu scopul de a produce confuzie, îi făcură şi pe cei mai încrezători să-şi plece capul. S-a văzut că în nenorocirea asta nimeni nu putea să se simtă apărat.
Se zvonea că va fi declarat erou un băiat de cincisprezece ani, ucis de unchiul lui pentru că-şi denunţase tatăl. Cei veniţi din provincie povesteau că deochitorii se înmulţiseră incredibil acolo şi că era ceva banal să fie lăudat fratele care-şi pârâse fratele, ori soţia – soţul.Ceilalţi îi ascultau în linişte şi nu era nevoie să- i întrebi dacă au văzut sau nu deochitori în capitală, căci asta era limpede după cum zâmbeau.
Ziariştii, turbaţi că nu li se permite să asiste la vreo orbire din categoria celor violente, veneţiană sau locală, şi nici să meargă în locurile izolate unde erau orbiţi nobilii, se învârteau de colo-colo în căutarea vreunei tibetane. Numai că acestea erau mai rare decât celelalte şi, în plus, victimele erau atât de îngrozite, încât, chiar şi atunci când nu leşinau, după smulgerea ochilor nu mai erau în stare să spună nimic.
Şi pentru că singura lor speranţă erau condamnaţii prin metoda europeană, aşteptau zile întregi la uşa încăperilor în care nefericiţii aceia erau orbiţi în linişte şi întuneric. Nu-i lămurea nimeni câte zile sunt necesare pentru orbirea completă, unii spuneau cinci săptămâni, alţii şapte, ba mai erau unii care îi luau şi peste picior: Ehei, vinul bun se face în timp etc., etc.
Oricum ar fi, încă din săptămâna a patra, ziariştii, împreună cu rudele victimelor şi o mână de curioşi, se postaseră la porţile unui fost depozit de orez al armatei, pe unde urma să iasă primul grup de nefericiţi.
Şi ei au ieşit, într-adevăr, după a cincea săptămană, dar spectacolul care a urmat a fost atât de groaznic, încât unii dintre privitori au rămas şocaţi. Orbii păşeau cu braţele întinse, căutând, probabil, zidurile. Unii îşi duceau palma la frunte, cine ştie de ce, alţii întorceau
capul spre locul de unde se auzeau strigăte, gemete ori bâiguieli. Fiule, fiule, unde ţi-e lumina ochilor, plângea o femeie. Se auzeau peste tot vaiete şi ocări. Blestemele, deşi locul era plin de turnători, răsunau mai tare ca orice. Ţi-aş da ochii mei dacă aş putea, dragul mamei, se văita o altă femeie. Manca-i-ar pământul, Doamne, pe ăia care ţi-au stins lumina ochilor. Să nu mai apuce ziua de mâine, fecioraşul mamei. Sări-le-ar ochii de n-ar mai vedea lumina zilei, fiule.
Rudele îşi căutau apropiaţii ăn grupul de orbi. Unii aduseseră cu ei bastoane, iar alţii arvuniseră trăsuri. Erau orbi care se sprijineau de braţul servitorilor, dar cei mai mulţi plecau pe picioarele lor, ţinuţi de mână de rubedenii. Câţiva erau căraţi în spate de apropiaţi.
Mulţimea s-a burzuluit la ziariştii care încercaseră să le pună câteva întrebări victimelor. Când unul dintre ei a fost lovit peste faţă, ziariştii şi-au pierdut orice speranţă şi s-au retras mai încolo, încercând să găsească în mulţime vreun orb pe care nu-l aştepta nimeni.
Nici aceştia nu erau puţini. Uşor de recunoscut, păşeau cu capul plecat încotro îi duceau picioarele. Câţiva dintre ei îşi suceau gâtul într-o parte sau alta ca să audă vreo voce cunoscută. Abandonaţi încă de pe acum, se chinuiau să înţeleagă ce se întamplă. Despre unul, un bărbat înalt, al cărui gât, întorcându-se într- o parte şi-n alta, părea şi mai subţire, cineva spuse fără să-i pese că-i auzit: săracul, l-a lăsat nevasta, iar el habar nu are.
Curioşii începură să se rărească, iar ziariştii o luară la picior spre vechea biserică, din hrubele căreia se zvonea că va ieşi un alt grup de orbi. Oamenii spuneau că fix sub zidul acesteia fusese găsită o pietricică, ce se bănuia că fusese ochiul impietrit al unei aristocrate de pe vremuri. Alte zvonuri înspăimântătoare şi greu de crezut circulau de- a valma prin marele oraş. Iar printer ele, asemenea unei crenguţe luate de valurile tulburi, apărea din nou, perfid şi insistent, acela despre marele vizir.
