» Undeva la marginea geografica a Romaniei se afla un loc miraculos, dominat de superlative care vin dintr-un trecut glorios: Oravita.
» Un oras inconjurat partial de munte, "ca o hora de piatra ce nu se stie cand a inceput ori cand se va sfarsi" – dupa cum afirma cu mandrie inginerul pensionar Gheorghe Cule.
Marginea geografica nu este insa totuna cu marginea istoriei, pentru ca aici a fost, mai intai de toate, o margine de lume, apoi o margine de imperii, iar astazi pare a fi o margine de timp, unde linistea a incremenit pentru vesnicie.
Ametitoarele serpentine de pe muntele Simion se-neaca parca in paraul Oravita, care strabate urbea cu acelasi nume. Trecem pe langa cele doua locuri de baraj, botezate "cel mare" si "cel mic", amenajate in prima jumatate a secolului al XVIII-lea pentru spalarea minereurilor aurifere si pasim in batrana asezare in care cladirile sunt insirate mai bine de 7 km de-a lungul raului. Privita de pe panta, reteaua stradala seamana cu o sira a spinarii. Din strada principala se ramifica, in dreapta si in stanga, stradute scurte pe care casele sunt asezate in trepte pana sub coama muntelui. Urmele trecutului, ce-au conferit "intaietate" urbei si pasnicilor ei locuitori, provoaca nostalgii si multe aduceri-aminte.
Lectia de istorie nepredata
Vechimea popularii acestor locuri este atestata de vestigii arheologice. Printre ele se remarca ramasitele unei locuinte voievodale fortificate, considerata a fi din secolele XII-XIV. Orasul s-a dezvoltat o data cu exploatarea si prelucrarea cuprului si aurului. In anul 1717, a devenit centrul coordonator al minelor din Banat, iar in 1718 aici s-a construit un cuptor inalt, pentru topirea minereurilor, cel mai vechi din Romania, care a marcat inceputurile siderurgiei banatene. Pentru asigurarea industriei cu personal calificat, in anul 1729 a luat fiinta scoala pentru invatamantul fieraritului si al mineritului. Oravita a gazduit, in anul 1809, prima expozitie industriala si comerciala a produselor profesionale, industriale, silvice, agricole si artistice din Banat, prima manifestare de acest gen din sud-estul Europei. Aici, in bazinul oravitean, s-a descoperit pentru prima oara in lume (1948) mineralul "cislovait", numit asa dupa asezarea Ciclova Montana – localitatea componenta a orasului –, unde inca mai exista beciurile fostei fabrici de bere ridicate la inceputul secolului XIX-lea, declarate ulterior monument de arhitectura. Aici, in oraselul cu 150.000 de suflete, s-a editat, in 1818, de catre Ion Constantini, prima revista romaneasca din Banat. si tot aici s-a nascut Al. Popovici, autorul primului tratat de balneologie din literatura medicala romaneasca: Baile lui Ercule sau scaldele de la Mehadia (anul 1866), precum si Diaconovichi, redactorul primei enciclopedii romanesti (1898).
Prima linie ferata
In 1846 au inceput lucrarile de construire a caii ferate Oravita-Bazias. Ele au fost intrerupte in anul 1848 si apoi reluate in 1849, sub comanda aceluiasi baron Ion Granzenstein, an din care orasul si-a imbogatit zestrea patrimoniala si cu cladirea garii. La 9 septembrie 1854, linia ferata a fost inaugurata pe traseul Oravita – Vragevgai – Iasenova – Bazias, pe o lungime de 34 de kilometri. Constructia ei a fost determinata si de faptul ca la Anina si in zona Oravitei luase mare amploare exploatarea carbunelui mult cautat si solicitat la Viena si Budapesta. Carbunele era transportat cu carutele pana la Oravita, unde era incarcat in vagoanele care plecau spre Bazias, si de aici pornea pe calea apei. Doi ani mai tarziu, s-a inaugurat si transportul pentru calatori, iar in 1863 calea ferata s-a prelungit pana la Anina, fiind prima linie de punte din tara ce are nu mai putin de 14 tuneluri si multe viaducte. Intre cele doua orase, transportul carbunelui se facea pe calea ferata, prin tractiunea cabalinelor, iar pe pantele puternic inclinate vagoanele, prinse de cablu, coborau gravitational si in acelasi timp le urcau pe cele goale, pe o alta linie. Primele locomotive care au circulat aici au fost fabricate la Viena, dar in 1879 s-a realizat si la Resita o locomotiva care a fost adusa la Oravita pe o platforma de lemn, trasa de 30 de perechi de boi. Ea poate fi vazuta la Muzeul Locomotivelor din orasul de pe Valea Barzavei. In anul 1878, imparatul Franz Josef a venit cu diligenta de la Timisoara si a calatorit cu trenul pe celebra cale ferata pe care autoritatile locale incearca sa o repuna acum in functiune, in interes turistic.
Cel mai vechi teatru din tara
Catedrala orasului, realizata in stil baroc, datand din anul 1784, cu picturi din secolul XIX, este si ea fascinanta. Peste toate superlativele Oravitei domina cocheta cladire a celui mai vechi teatru din Romania. Inaltat in 1817, sub coordonarea arhitecturala a lui Ion Niuni, macedonean de origine, stabilit in urbea din Valea Mare, importantul edificiu cultural a fost o faclie pentru romanii din Banatul istoric – afirma Ionel Bota, directorul de astazi al institutiei. Constructia este o copie fidela a Burgtheater din Viena, la inaugurarea ei fiind prezent insusi Francisc al II-lea, imparatul Imperiului austro-ungar, si sotia sa, Carolina-Augusta. Teatrul are o capacitate de 150 de locuri si, dupa aproape 200 de ani, timp in care peste el au trecut cateva lucrari de refacere, si-a pastrat forma de la inceput. Cu o singura exceptie: scaunele au luat locul unui sistem de lavite, in anul 1893. Acustica salii e deosebita si la nici un spectacol nu este nevoie de mijloace de amplificare. Teatrul s-a ridicat prin contributia localnicilor si a unui grup de 30 de militanti, intr-o deplina uniune de suflet si de vointa a tuturor natiilor urbei. Sala Mare este emblematica, de o frumusete rara, o bijuterie arhitectonica. "Arhitectul oravitean a apelat la colegul sau Ieronymus Platzget din Viena, care i-a facut copii dupa Burgtheater, iar pictorul Francis Knee a aplicat toate elementele de la spatiile ornamentale la coloanele de sprijin si balcoane", precizeaza directorul Bota. Pentru structura de rezistenta a cladirii s-a folosit otel produs la Resita, acelasi pe care marele inginer Eiffel l-a utilizat la celebrul turn din Paris care ii poarta numele. Pe scena teatrului oravitean s-au aflat mari personalitati ale culturii romanesti, de la Constantin Nottara si Constantin Tanase la Eufrosina Popescu, Marita Zamfirescu si Zaharia Barsan. Aici au sustinut concerte Ciprian Porumbescu, George Enescu si, in doua randuri, Traian Grozavescu. In anul 1868, in cladirea istorica a calcat Mihai Eminescu, in calitate de sufleur al trupei Pascaly, aflata in turneu prin tara. "Actorii au fost asteptati la gara cu 12 trasuri si li s-a facut o primire aleasa, dupa cum consemnau cronicile vremii", arata Ionel Bota. Din toate au ramas doar amintirile pastrate in micul muzeu din incinta teatrului. Acesta traverseaza de ani buni o perioada de saracie nemaiintalnita in seculara sa existenta. Lucrarile de reparatii si de intretinere sunt mereu amanate, din cauza lipsei fondurilor, cu urmari care deja se vad. Temelia istoricei cladiri este macinata agresiv, in pas cu igrasia ce a pus stapanire pe teatru. Nici macar Ministerului Culturii nu-i mai pasa, astazi, de cladirea din patrimoniul culturii nationale, o valoare ce se degradeaza galopant. Doar ochii tristi ai Luceafarului care troneaza pe soclul statuii, opera a sculptorului Romulus Ladea, din fata primariei urbei, parca avertizeaza trecatorii ca s-a stins demult viata culturala a falnicei Oravite.
Trecutul ei glorios isi revendica insa marirea.
