Ora Romaniei normale despre care va scriu s-a petrecut in Statele Unite, in Bloomington, la Universitatea Indiana, la sfarsitul acestui martie. Aceasta poveste ma face sa ma simt jenata mai ales fata de cititorii varstnici, de cei care nu au apucat sa vada lumea decat la televizor. Sper sa nu ii fac sa isi simta sufletul incarcat de mahnire pentru alternative la care nici nu au apucat sa viseze. Ei au incasat tristetile tuturor vremurilor, fara sa mai spere in normalitate si in viata buna.
Ne-am adunat acolo, la universitatea americana, cercetatori romani maturi, istoviti de tranzitie, romani proaspeti, cu tinerete asigurata in UE, romani americani, mandri ca tara lor de nastere este si politic in Europa. Au venit si americani interesati de Romania. Ei ne respecta mai mult decat suntem noi in stare sa ne respectam acasa. Ne simpatizeaza si ne inteleg mai mult decat suntem noi capabili sa o facem.
Ne-am simtit bine noi, romanii maturi si tineri. Iata, apa istoriei a venit si la moara noastra, meritam sa participam la o sarbatoare stiintifica a linistii ca am scapat de "imperii rele" externe, dar si de sansa ca ne putem descotorosi de imperiile rele interne. Pur si simplu am sarbatorit speranta unei lumi predictibile, in care oamenii isi pot face planuri de viata si de cariera, sunt destul de siguri pe institutii, pot sa isi vada viata dincolo de saptamana in curs. Am sarbatorit speranta ca tinerii cercetatori din Romania nu vor fi candidati la cersit de la parinti sau de la straini ca sa poata trai. Am sarbatorit bucuria ca cei veniti din Romania nu erau cu nimic mai prejos in plan stiintific fata de omologii lor din America. Pe scurt, am sarbatorit faptul ca traim in anul 2007 ca in anul 2007, ca nu mai venim dintr-un "trib" de retardati. Putem sa fim linistiti cetateni ai lumii cu domiciliul in Romania, prin libera alegere. Am fost pur si simplu colegi, egali, normali, indiferent de directia din care am venit spre acel rai universitar in care multi romani minunati si-au aflat masul, punand oceanul si doua jumatati de continente intre ei si comunism: Virginia Zeani (marea nostra "Traviata"), Constantin Foias (seful scolii de matematica), Nicholas Spulber (teoretician al economiilor est-europene), Cristina Zarifopol (cea care ne-a redat povestea documentata a VeronicaI si a lui Eminescu), Adriana Calinescu (specialista in istoria artei) si Matei Calinescu (scriitor si critic literar), Maria Bucur (istorica a zonei noastre). Ei sunt mai multi, desigur. In tranzitia postcomunista, prea adesea goala de sperante, au venit si alti romani mai tineri care au devenit aici profesori universitari foarte apreciati. Pentru cateva zile, toata lumea a suferit de o binecuvantata amnezie despre distanta intre tara noastra de acasa si normalitate. Din fiecare dintre comunicarile stiintifice despre problemele sociale sau politice ale societatii romanesti razbatea ceva nou: masuram distantele care ne separa inca de vestul democratic si prosper, dar nu contemplam haul prapastiei intre noi si restul lumii. Mi-am amintit acut doua formulari din scrisoarea lui Mircea Dinescu aparuta in ziarul francez Libération si transmisa la Europa Libera in 1989: "Cand va fi gata casa comuna a Europei, ei o sa ii lipseasca o fereastra: Romania". si finalul: "Spuneti acolo pe unde mergeti ca Dumnezeu si-a intors fata de la romani". In aceste zile de primavara romano-americana, noi stiam ca fereastra Romania este pe peretele de rasarit al Europei si ca Dumnezeu si-a intors fata catre noi, poate mult mai mult decat am facut-o noi insine. A fost prima mea calatorie profesionala in care nici un complex de apartenenta si nici o nesiguranta nu mi-au tulburat cu sentimente amestecate intrarea in lumea Apusului.
Normalitatea "la noi" este insa mai episodica decat patologia "la ei". A trebuit sa treaca doar cateva zile si sa se produca o mascata minilovitura de stat ca sa revina alarma ca nu putem lua de buna democratia in Romania si ca pe internet expresiile "Eu nu ma mai intorc!" sau "Gata, nu mai astept nimic, eu o tai de aici" sa reapara in forta. Eu nu cred ca Dumnezeu si-a intors vreodata fata de la noi, dar in istoria noastra politicienii au procedat sistematic astfel. Ei si-au dispretuit si urat cetatenii, purtandu-se ca niste vechili rai pe o mosie scoasa la mezat. Desigur, vorbitul la trecut este o speranta deocamdata desarta intr-o normalitate in care acesti oameni, politicienii, au in sfarsit revelatia ca sunt angajatii cetatenilor, macar atat cat au avut-o si vanzatorii din comunism in cativa ani de la inceputurile economiei de piata. Anume, "revelatia" ca ei sunt platiti de clienti, nu de "Caserie". z
Mihaela Miroiu este politolog si profesor la SNSPA
