Dezbaterea publică în România se centrează în jurul lui Traian Băsescu ca persoană, iar nu a preşedintelui republicii ca instituţie. De altfel, Republica, cu majusculă, nici nu există în discursul public. Valorile republicane nu au fost în nici un fel interiorizate, iar imaginarul public, răvăşit de comunism şi tranziţie, este populat cu animale fantastice din bestiarul postrevoluţionar. Aşa că pentru Traian Băsescu nu a fost deloc dificilă plasarea, într-un mod insidios, în plin centrul vieţii politice. Presa, care a contribuit din plin la acest fenomen şi a creat personajul Băsescu – o combinaţie între Popeye Marinarul şi Păcală -, nu se mai poate despărţi în nici un fel de el, fie că e vorba de admiraţie necritică, fie că e vorba de respingere. Aşa am ajuns să avem, după alegerile din 2004, un preşedinte people à la roumaine, care cochetează atât cu popularitatea, cât şi cu populismul. Că tot se poartă atitudinea people şi la case mai mari, cum o dovedeşte Sarkozy sau Berlusconi, iar mai nou, Cameron. Politicienii conservatori par primii tentaţi să se joace cu focul. Căci people desemnează pentru francezi presa de senzaţie şi de scandal, şi nicidecum presa populară. Dar cum nu poate fi fum fără foc, scandal politic cotidian nu ar exista dacă politicienii nu l-ar provoca cu o dezinvoltură demnă de cauze mai bune.
Iată un exemplu care ne permite o interesantă comparaţie. Prima pagină a numărului 694 din 7 august a săptămânalului francez Marianne propune un titlu care a dat naştere unei polemici vii în Franţa, „Le voyou de la Republique”. Formula – pe care aş traduce-o mai degrabă ca Huliganul republicii, iar nu ca „Golanul republicii”, cum au preferat unii de pe la noi, căci, după Piaţa Universităţii, golanul a căpătat în România conotaţii politice aparte – face trimitere la atitudinile politice ale lui Nicolas Sarkozy. Titlul pleacă de la un interviu cu Michel Rocard, fost prim-ministru socialist. Sarkozy a făcut recent mai multe declaraţii cu conţinut rasist şi xenofob, referitoare nu doar la romi, ci şi la cei de origine străină în general, prin care încearcă să-şi recupereze popularitatea pierdută. Or, Rocard avertiza că Sarkozy este tentat să exacerbeze tensiunile chiar cu riscul de a îndrepta rapid ţara spre război civil. Şocant! Dar acest tip de atitudine politică nu ar surprinde atât de tare publicul românesc, nu? Atitudinile afişate de Sarkozy sau Băsescu, Berlusconi sau Orban sunt asemănătoare: ele exagerează diferenţele, sfidează politica corectă (pe care o şi dispreţuiesc) şi creează premisele manifestării politice a urii.
Dar, oricare ar fi situaţia, poate fi considerat preşedintele republicii un huligan? Încercând să răspundă acestei întrebări în editorialul său publicat pe pagina electronică a aceleiaşi publicaţii, Jean-François Kahn justifică formula susţinând că „republica se află în mâinile unui preşedinte care nu are afinitate pentru vreun fel de morală. Prioritatea sa absolută în faţa sondajelor dezastruoase: să rămână la putere. Demagogia, excesul, atitudinea provocatoare sunt armele sale favorite. Prima sa victimă: egalitatea republicană”. Cum seamănă preşedinţii între ei!
Dacă Sarkozy are obsesiile sale antirepublicane, Traian Băsescu are un alt repertoriu, dar aceeaşi direcţie. Atitudinea sa faţă de profesori, reluată şi în recentul interviu de la Radio România Actualităţi – parte a unei evidente campanii estivale de rebranduire -, se înscrie în aceeaşi logică antirepublicană. Prin formulări ostentative, Traian Băsescu nu se vrea preşedintele tuturor românilor, nici măcar al celor ce l-au votat, ci şeful unei Românii abstracte, România sa. Dincolo de elementele psihanalizabile din copilăria şi adolescenţa actualului preşedinte, obsesia prezidenţială faţă de profesori, care au devenit un fel de ina¬mici publici, dezvăluie o atitudine profund antirepublicană. Căci republica nu poate exista fără profesori, cei ce formează în spiritul valorilor republicane – egalitatea, libertatea, solidaritatea – generaţiile viitoare. Fără şcoală şi profesori, republica rămâne o formă fără fond. Iar profesorii, cei „mai bine plătiţi decât preşedintele”, nu mai practică deja o îndeletnicire respectată în România. Vânaţi, ostracizaţi, dispreţuiţi, aceştia nu îşi mai găsesc locul în societatea românească. Oare de ce?
Cristian Pârvulescu este analist politic
