Ai absolvit la Yale – o universitate prestigioasă, dar foarte scumpă, pentru copii de oameni bogaţi. Cum ai ajuns să studiezi acolo?
O.M. M-am hotărât destul de greu să mă duc acolo, nu-mi plăcea Yale pentru că era prea aproape de casă (de la 8 ani, de când am plecat din România, am crescut în Connecticut), dar în cele din urmă m-am decis să-mi pun dosarul numai acolo, ceea ce e destul de neobişnuit pentru America, unde se obişnuieşte să încerci la mai multe universităţi deodată. Am fost acceptată, am primit bursă, dar am şi împrumutat extrem de mulţi bani ca să plătesc studiile. Unul dintre motivele pentru care am fost acceptată e că sunt est-europeană şi cei din comisie erau convinşi că est-europenii sunt foarte serioşi şi muncitori.
“M-am adaptat cam greu la felul colegilor mei de a fi, la încrederea lor super americană”
Între cei pe care i-ai cunoscut la Yale se numără şi Barbara Bush, fiica lui George Bush. Ai reuşit să legi relaţii cu studenţi care provin din clasele bogate?
O.M. Am avut mulţi colegi din upper-class, dar până în ultimul an nu prea am avut prieteni din această categorie, mă simţeam inhibată în prezenţa lor pentru că ei erau ca acasă acolo, fuseseră educaţi din copilărie pentru acel mediu. Eu crescusem singură cu maică-mea şi terminasem un liceu de 200 de fete, care, cu toate că era privat, oferea burse complete sau aproape complete la 75% din eleve. M-am adaptat cam greu la felul colegilor mei de a fi, la încrederea lor super-americană, că sunt îndreptăţiţi să fie acolo. Acum, când am trecut de 30 de ani, unii dintre cei din generaţia mea (nu şi fiica lui Bush) au început să fie cunoscuţi ca personalităţi foarte importante ale vieţii americane: economişti, politicieni, activişti, scriitori etc.
Ai terminat literatura, dar lucrezi în domeniul filmului. Cum ai ajuns să te reprofilezi?
O.M. Am fost dintotdeauna pasionată de fotografie şi arte vizuale şi am făcut un master în poezie la Johns Hopkins, în Baltimore, care e un oraş cu o cultură cinematografică destul de bogată, aşa că am văzut destule filme cât să mă educ. Cum nu prea îmi mergea cu poezia, aveam mult timp liber în perioada aia. Exista o cinematecă în apropiere, unde două luni întregi dădeau doar filmele lui Kurosawa, după care Fellini, Tarkovski. Şi vizavi de apartamentul meu era un magazin de închiriat filme, unde am ajuns să am un cont gratis (un gest frumos al tinerilor care lucrau acolo, pe care îi invitasem la un chef în blocul unde stăteam cu nişte colegi).
E foarte greu să o iei de la capăt în Los Angeles în domeniul care domină viaţa oraşului”
Cum ai ajuns să lucrezi ca asistent de regie al lui Coppola şi ca asistent personal al lui Tim Roth?
O.M. După master, m-am întors în România ca să lucrez cu cumnata mea la un scurtmetraj al ei şi, după doi ani de diverse joburi în domeniu, a apărut şi această oportunitate, să lucrez la filmul lui Coppola, „Tinereţe fără tinereţe”. Fiind totodată asistenta actorului principal al filmului, eram mereu prezentă pe platou, ceea ce a fost un mare avantaj. De la Coppola, dar mai ales de la Tim Roth, care are experienţă de actor, dar şi de regizor, am învăţat enorm despre lucrul regizorilor cu actori. Producătoarea lui Coppola, Anahid Nazarian, m-a sfătuit să mă mut în Los Angeles, unde m-a sprijinit mult. E foarte greu să o iei de la capăt în Los Angeles în domeniul care domină viaţa oraşului. Toată lumea se mută acolo pentru industria filmului. O recomandare de la Anahid are destul de multă putere. În cele din urmă, ea mi-a produs primul proiect, un scurtmetraj scris de mine şi fratele meu, pe care l-am făcut cu ea şi cu operatorul Mihai Mălaimare Jr. cu mai puţin de $5.000. Cu toate că nu am avut ambiţii clare să devin regizoare, experienţele şi interesele mele m-au îndreptat spre acest rol, poate pentru că am încercat să combin scrisul şi fotografia (ca să nu renunţ la nici una) cu o înclinaţie spre a colabora cu alţi oameni creativi. Nu ştiu dacă voi lucra definitiv în acest domeniu, dar deocamdată mi se pare un mediu de exprimare care mi se potriveşte.
În 2009, pe IMDB apari ca fiind „art department researcher” la „Terminator 4″. Ce înseamnă acest job?
O.M. Jobul la Terminator era unul foarte bine plătit şi presupunea să adun materiale vizuale pentru construirea tuturor decorurilor. De exemplu, dacă voiau să toarne o scenă cu aparate de zbor prăbuşindu-se, trebuia să merg în deşert la cimitirele de avioane şi să le fotografiez; m-au trimis în Las Vegas la o convenţie a tehnologiilor de ultimă oră să fac cercetare vizuală; genul ăsta de activităţi.
Anul ăsta ai făcut un scurtmetraj, „Sunset”. Te vezi devenind într-o zi un regizor de Hollywood sau vrei să rămâi regizor underground?
O.M. N-aş respinge nici una dintre aceste variante şi, în plus, mi-ar plăcea să fac şi documentare. Anul trecut m-am întors în România şi am petrecut două luni lucrând cu coregrafa Alexandra Pirici şi regizoarea de teatru Mariana Cămărăşan, într-un fel de workshop de regie şi scenaristică pe care l-am creat eu. Am un scenariu în dezvoltare, la care aş vrea să lucrez în stilul lui Mike Leigh.
Filmele româneşti au un anume exotism care la mine nu prea funcţionează”
Ai participat la campania electorală a lui Obama, realizând un clip. Cum s-a întâmplat asta?
O.M. Colega de apartament a unui prieten era stewardesa lui personală şi ea m-a implicat în acest proiect care, din diverse motive, nu a mai fost dus la capăt. Şi, da, eram simpatizantă a lui Obama.
Cum îţi place filmul românesc al ultimului val?
O.M. Îmi plac filmele lui Porumboiu, dar cu celelalte am o problemă. Am o perspectivăa dublă, şi de american, şi de român. Înţeleg de ce au succes aici, unul dintre motive e un anume exotism care la mine nu prea funcţionează. În orice caz, am urmărit atent şi m-am bucurat mult de succesul lor.
Ce contacte păstrezi cu intelighentsia şi cultura română?
O.M. L-am cunoscut pe Dan Sociu la Bucureşti şi i-am propus să traducem împreună romanul „Urbancolia”, care a atras atenţia unor editori din New York şi din care Open Letter şi Words Without Borders au selectat un capitol pentru antologia „The Wall in My Head”. Există o ofertă să publicăm în 2011 o colecţie întreagă de poezii a lui Dan, traduse de mine. Am colaborat şi cu Andrei Codrescu, cu care am făcut un talk-show la LA Central Library.
De la poezie la industria filmului
Născută în 1979, la Cluj, Oana Marian a emigrat cu mama sa în SUA, la un an după căderea comunismului, stabilindu-se în New York. A terminat Westover High School, o şcoală privată de fete, şi s-a îndreptat spre Yale, universitate pe care a absolvit-o în 2002. Câţiva ani călătoreşte prin toată lumea, iar în Belgia obţine jobul de asistent de producţie la „Les rois Maudits”/ „Regii blestemaţi”, a doua adaptare pentru TV a cărţii lui Maurice Druon. Primul ei job la Hollywood este pe o poziţie similară, la un romance de familie, „An Accidental Christmas” (2005), urmat, doi ani mai târziu, de poziţia de asistent de regie şi asistent personal al lui Tim Roth, la „Tinereţe fără tinereţe”. Cum filmul a fost turnat în România, faptul de a cunoaşte limba şi realităţile româneşti au fost un avantaj hotărâtor în obţinerea posturilor. Anul trecut a lucrat ca asistent de producţie pe departamentul de artă la „Art of War III” şi ca cercetător artistic la „Terminator 4″ al lui McG.
Unii dintre colegii mei de generaţie (nu şi fiica lui Bush) au început să fie cunoscuţi ca personalităţi foarte importante ale vieţii americane: economişti, politicieni, activişti, scriitori etc.
