Acum 30 de ani, lumea primea primul indiciu al unei catastrofe iminente, în momentul în care cinci tineri homosexuali din Los Angeles erau loviţi de boala care a devenit apoi cunoscută ca HIV/SIDA. Maladia are astăzi un impact realmente global, făcând anual 1,8 milioane de victime – echivalentul ştergerii de pe faţa pământului de trei ori în fiecare an a populaţiei din Washington, DC.
Din 1981 au existat desigur realizări ştiinţifice majore. Cercetătorii au stabilit că SIDA era cauzată de un retrovirus până atunci necunoscut şi au determinat că virusul se transmite în principal prin contact sexual. Au creat teste care pot stabili dacă o persoană e infectată cu HIV sau măsura cum progresează boala. Au conceput medicamente antiretrovirale care au făcut din infecţia cu HIV o afecţiune de tip cronic, căreia bolnavul îi poate supravieţui.
Alături de aceste progrese, decidenţii, activiştii pentru drepturile omului şi oamenii afectaţi de HIV/SIDA s-au luptat mult pentru a reduce stigmatul şi discriminarea. Fonduri imense, nemaiîntâlnit de mari, s-au investit în tratamentul şi prevenirea HIV. În 2008, resursele totale alocate programelor anti-HIV din ţările cu venituri mici şi medii au fost – iată ceva incredibil! – de 50 de ori mai mari decât cu 12 ani în urmă.
Dar, în pofida progresului semnificativ, impactul HIV/SIDA rămâne devastator. Anual se înregistrează 2,4 milioane de noi infecţii, iar 34 milioane de oameni trăiesc cu HIV/SIDA şi au nevoie de tratament pentru a rămâne în viaţă. Există în lumea dezvoltată o percepţie falsă că am fi câştigat deja bătălia împotriva HIV/SIDA. În realitate, criza abia a devenit vizibilă.
În Africa Subsahariană trăiesc 10% din populaţia globului, dar acolo se concentrează 70% din cei care trăiesc cu HIV/SIDA. La nivelul întregului continent african, se estimează că boala a redus cu 2-4 puncte procentuale ratele anuale naţionale de creştere economică.
Cercetători conduşi de Bernhard Schwartländer, director pentru statistică, strategie şi rezultate în cadrul UNSIDA, au calculat că este nevoie de alocarea a minimum 22 miliarde dolari anual până în 2015 pentru a obţine accesul universal la prevenirea şi tratamentul HIV şi la îngrijirea şi sprijinirea pacienţilor.
UNSIDA şi Kaiser Family Foundation estimează că în anul 2010 donatorii au contribuit cu 6,9 miliarde dolari la prevenire, îngrijire, tratament şi sprijin – adică 10% mai puţin decât în 2009. În urma crizei globale financiare şi a oboselii donatorilor, Danemarca, Germania, Olanda, Norvegia, Spania, Suedia, SUA şi Comisia Europeană şi-au redus contribuţiile.
Realitatea deplorabilă e că va fi practic imposibil să se asigure cumva suma anuală de 22 miliarde dolari până în 2015. Merită să ne punem deci altă întrebare: ce putem realiza cu o creştere modestă a fondurilor actuale? Este ceea ce încearcă să facă şi Copenhagen Consensus Center împreună cu Rush Foundation într-un nou proiect, RethinkHIV.
Pe cât de multe opţiuni există, pe atât de multe sunt şi opiniile legate de priorităţile pentru finanţatori. Am vorbit cu oameni de pe tot continentul african care trăiesc cu HIV şi care au perspective radical diferite. În Kawangware (Kenya), Esther, în vârstă de 38 de ani, pledează pentru mai multe reforme în politica socială. Ne-a spus: „Cred că HIV nu e singurul care ucide. Stigmatul şi stresul te omoară mai repede”. În Mungushi, Tanzania, pe de altă parte, Rehema (28 de ani) ne-a explicat că sprijinul financiar ar îmbunătăţi cel mai mult situaţia bolnavilor. „E foarte greu să iei medicamentele antiretrovirale pe stomacul gol. Plus că nu ştiu unde o să locuiesc”, ne-a spus.
În cadrul RethinkHIV i-am implicat în discuţia vitală despre priorităţi pe unii dintre experţii de top în materie de HIV: economişti, epidemiologi, demografi. Noile lor cercetări vor furniza informaţii esenţiale. Echipe de cercetători au scris 18 studii în care identifică cele mai eficiente căi de combatere a epidemiei, analizând ceea ce s-a demonstrat funcţional şi ceea ce poate fi extins şi introdus în alte părţi din Africa.
Toţi au calculat costurile şi beneficiile soluţiilor propuse; ei vor intra într-o competiţie, încercând să convingă un grup de cinci economişti de talie mondială, printre care şi trei laureaţi ai premiului Nobel, că au cele mai bune soluţii. Rezultatele la care vor ajunge laureaţii premiului Nobel vor indica cele mai eficiente alocări de fonduri suplimentare. Acest tip de abordare, procesul „Copenhagen Consensus”, este acelaşi pe care îl aplicăm o dată la patru ani pentru o serie de provocări globale. Procesul va avea loc din nou în 2012.
Condiţia e una simplă: nici un dolar nu poate fi cheltuit de două ori. Un miliard de dolari alocaţi unui set de măsuri nu poate fi cheltuit în altă parte. Deci unde e bine să fie cheltuiţi banii mai întâi? De multe ori, această simplă întrebare nici nu e luată în calcul, fiindcă ar presupune o alegere între mai multe strategii populare, fiecare cu propria bază de suporteri entuziaşti.
Noile cercetări şi rezultatele la care ajung laureaţii Nobel vor sublinia eficacitatea unora dintre idei şi vor indica opţiunile de politici publice care au nevoie de cercetări mai aprofundate, ajutând astfel la o mai bună orientare a donatorilor şi o canalizare a fondurilor alocate.
În cei 30 de ani de la descoperirea HIV/SIDA am asistat la impresionante progrese în ştiinţă şi politici publice. Dar HIV/SIDA rămâne o ameninţare zilnică pentru milioane de oameni. Boala frânează dezvoltarea şi distruge prea multe vieţi. Pentru că atenţia şi fondurile încep să se diminueze, este vital să intensificăm combaterea acestei boli, adăugând învăţămintele analizelor cost-beneficiu la arsenalul deja existent.
Bjørn Lomborg, autorul cărţilor „The Skeptical Environmentalist” şi „Cool It”, este Directorul Centrului Consensului de la Copenhaga şi profesor adjunct la Copenhagen Business School.
Copyright: Project Syndicate, 2011. www.project-syndicate.org http://www.project-syndicate.org
