Nu va fi linişte în România nici sub guvernarea USL.
Ar trebui să fii de o totală lipsă de sensibilitate să nu îţi dai seama că atmosfera, în această ultimă săptămână care precede alegerile, este una dintre cele mai ciudate şi mai neobişnuite pe care le-au trăit mult încercaţii români în ultimele decenii. O parte a populaţiei, o majoritate, relativă poate, dar mai degrabă absolută, anticipează schimbarea ca pe un bine, un bine ciudat provenind din delăsare. Ceilalţi se pregătesc de apocalipsă.
Comentatorii nu au obosit să analizeze, în ultimul timp, propaganda profesional de otrăvită pe care au revărsat-o asupra ţării Antenele d-lui Voiculescu. Aş dori totuşi să aduc o nuanţă celor spuse: propaganda nu poate nimic fără contribuţia realităţii. Şi realitatea nu este blândă cu românii în acest sfârşit de legislatură. Dar nu este nici atât de rea pe cât ar fi putut să fie în conjunctura mondială actuală; orice s-ar spune, dacă măsurile severe luate în 2009 de guvernarea Băsescu-Boc nu ar fi fost realizate, este neîndoielnic că ne-ar fi fost azi mult mai rău.
Să ne situăm într-o retorică diferită de a răposatului Brucan, cât mai departe de aserţiunea că aici domină „stupid people”; este o explicaţie cu totul nesatisfăcătoare, prea facilă mai ales, ca şi aceea de a arunca totul pe propaganda antibăsistă, oricât de eficace şi abominabilă ar fi ea.
Altceva explică ambianţa actuală şi atmosfera de linşaj faţă de guvernarea Băsescu: o profundă oboseală morală a unor largi categorii de cetăţeni, o voinţă de-a încredinţa puterea cui vrea să o culeagă de pe jos, de a-i lăsa să se descurce pe beneficiarii urnelor, cum vor putea ei. Din punct de vedere clinic, este o stare de depresiune gravă care a adus naţia la limita de jos a capacităţii ei de-a lupta.
Optimismul afirmat de unii, perspectiva „mâinelui care cântă”, este chiar o gogoriţă prea mare pentru a putea seduce. Oboseala joacă rolul primordial, voinţa de-a nu mai auzi zgomotul din jur, larma nesuferită a polemicilor, explozia demagogiilor, proliferarea minciunilor, a promisiunilor neonorabile… pe toate astea românii nu mai vor să le audă, chiar dacă ar şti că ar putea înlocui zgomotul luptei cu tăcerea cimitirelor. Concetăţenilor noştri li se pare, şi au dreptate, că răul nu mai poate fi evitat; dar gândesc: „cel puţin, dacă vom muri, să murim în linişte”. Altfel nu se poate explica cum o majoritate calificată de oameni responsabili şi adulţi consimte să se dea pe mâna unora care au făcut cu prisosinţă dovada necinstei şi incapacităţii lor.
Citeşte continuarea în Revista 22.
