» Reporter veteran al emisiunii "30 Minuts" (TV3, Spania), Carlos Bosch a fost prezent la unele dintre cele mai importante evenimente mondiale: Razboiul din Golf, cele din Bosnia si Kosovo, Revolutia Zapatista.
» Filmul sau "Balseros", o poveste despre refugiatii cubanezi care isi risca viata pentru a ajunge pe plute in Stalele Unite, a fost nominalizat la Oscar si a castigat premii internationale precum Emmy sau Peabody.
» Ultimul sau film, "Septiembres", prezentat in cadrul festivalului One World Romania, aflat in desfasurare in acest weekend in Bucuresti, este despre concursurile de muzica desfasurate in inchisorile din Spania.
» Ca reporter TV ati fost in locuri precum Kosovo sau Afganistan. Simtiti un impuls irezistibil sa fiti prezent in acele locuri unde istoria este facuta prin violenta si conflict?
Nu, nu m-am considerat niciodata un corespondent de razboi si nu sunt cineva care se innebuneste dupa razboaie. Am fost in aceste locuri in primul rand pentru ca a trebuit sa ma duc, asta este jobul meu si in al doilea rand pentru ca am considerat ca e important sa merg la acele evenimente despre care cred ca Spania ar trebui sa aiba propriul punct de vedere. Daca exista un conflict intr-o parte a lumii despre care Spania nu are nimic de spus, atunci nu ma duc.
In Afganistan am fost pe vremea razboiului cu rusii si m-am dus pentru ca o prietena de-a mea, o americanca foarte deschisa si foarte critica la adresa atitudinii Statelor Unite m-a intrebat: "De ce nu te duci niciodata in locurile unde Uniunea Sovietica este implicata, de ce critici intotdeauna doar una dintre superputeri?". Acest lucru s-a intamplat multor oameni ca mine – eram atat de preocupati sa criticam lucrurile rele din capitalism ca am uitat sa criticam si lucrurile rele din socialism.
» Dar filmele dumneavoastra trateaza, de asemenea, situatii si locuri problematice si conflictuale. Ce au in comun cu munca dumneavoastra de reporter?
Cred ca lucrul acesta este chiar in natura filmului documentar. Festivalul de aici se numeste One World, Human Rights Documentary Festival, dar si celelalte festivaluri de film documentar sunt in cea mai mare parte despre drepturile omului. Sunt mandru ca Institutul Cervantes, care reprezinta tara mea la acest festival, coopereaza la astfel de evenimente. Am fost de asemenea foarte emotionat ca Republica Ceha, printr-o organizatie neguvernamentala, ajuta o alta tara; cehii o duc acum destul de bine si de aceea este emotionant ca fac efortul de a ajuta si o alta tara. Acum tocmai vin de la un festival din Ecuador si, una peste alta, ne putem da seama ca 99% din filmele documentare sunt despre probleme legate de drepturile omului. Nu e doar cazul meu, este cazul celor mai multi realizatori de filme. Eu am sansa si poate si obligatia sa ma implic in astfel de proiecte. Poate intr-o zi voi face un documentar care nu e decat o gluma, dar asta numai daca imi ia o luna sau doua din viata mea. Daca investesc un an sau doi intr-un proiect, ma asigur ca este vorba despre ceva important. Nu ma consider Maica Tereza din Calcutta, chiar deloc, sunt o persoana obisnuita care se distreaza de sarbatori sau in vacanta, dar n-as vrea sa ma implic intr-un proiect care nu este si folositor, si nu doar arta sau divertisment.
» "Balseros" este un film despre ce se intampla cu persoanele care incearca sa paraseasca ilegal Cuba. Ce credeti ca se va intampla pana la urma in Cuba? Vi se pare mai plauzibil ca acolo sa se petreaca o tranzitie catre comunismul de piata, pe model chinezesc, sau o reforma democratica, precum in tarile est-europene?
Aceasta este o intrebare de un milion de dolari. Nu am cum sa stiu, depinde foarte mult daca Obama va castiga sau nu alegerile din Statele Unite. Sunt sigur ca, daca America nu pune foarte multa presiune pe Cuba, pana la urma cubanezii vor adopta ei insisi un sistem mult mai corect. Nu ma innebunesc dupa sistemul din Cuba, desi respect revolutiile, dar as vrea foarte mult sa il vad schimbat in ceva mai democratic, unde este respectata libertatea de expresie si cred ca majoritatea cubanezilor isi doresc democratie, chiar daca nu un capitalistm foarte dramatic. Cu cat trece mai mult timp, cu atat va fi mai dificil ca o solutie sa fie gasita.
Un jurnalist cubanez mi-a spus odata: "Acum este prea tarziu sa facem o perestroika a comunismului, dar sper ca nu este prea tarziu pentru o perestroika a capitalismului". Cu cat trece mai mult timp, cu atat mai oribila va fi tranzitia la capitalism si nimic nu va mai putea fi salvat din partile bune pe care sistemul de acum le are. Dar nu cred ca vor adopta sistemul chinezesc, cubanezii sunt cubanezi, ar fi imposibil pentru ei. Sunt convins ca vor inventa ceva si sper ca va fi ceva onest.
» Ultimul dumneavoastra film se petrece in puscariile din Spania. De ce se inscriu detinutii la concursul de muzica?
Concursul este organizat de comunitatea din Madrid, de autoritatile locale, de asistenti sociali si de sistemul penitenciar. Puscariile din Spania nu sunt atat de proaste, desi nu sunt ideale. De aceea cred ca acest film poate fi foarte util in tarile unde sistemul penitenciar este foarte prost. Cu cat puscariile sunt mai bune, cu atat sunt mai mari sansele ca cei care le parasesc sa se poata integra in societate. Penitenciarele spaniole, ca orice puscarii, ii tin inchisi pe detinuti, dar acestora le raman alte drepturi, cum ar fi dreptul la intimitate, dreptul de a se educa, dreptul de a iubi. Ei participa la concurs pentru ca a sta mereu in celula este plictisitor si vor de asemenea sa faca ceva bani in cazul in care castiga concursul. Dar cel mai mult vor sa fie impreuna cu alti oameni, sa scape de rutina. Cand castiga nu sunt neaparat mai respectati de ceilalti detinuti, chiar dimpotriva cateodata. Filmul meu nu este doar despre un concurs care are loc in puscarie.
Este de asemenea despre dragoste. Despre povestile de dragoste care se petrec acolo, despre femeile care ii asteapta afara, despre bunica pe care un detinut o minte ca este plecat pe un vas de croaziera pentru a canta. Este despre faptul ca a fi despartit de cei pe care ii iubesti este o pedeapsa suficienta, nu e nevoie ca si mancarea sa fie proasta sau ca zece persoane sa fie inchise in aceeasi camera. Un prieten apropiat de-al meu este in puscarie, iar cand imi scrie imi spune cat de dor ii este de sotia lui, nu cat de proasta este mancarea. Cei din inchisori sunt oameni obisnuiti; doar 10% dintre ei sunt foarte foarte rai si cred ca acestia ar trebui mai degraba sa se afle in spitale, cand societatea isi va permite acest lucru. Dar ceilalti accepta ca sunt vinovati, ca au facut o greseala; nu sunt oameni perfecti, dar sunt umani. Cand se indragostesc spun aceleasi lucruri stupide pe care le spun si oamenii de afara.
In Spania exista cateva puscarii mixte, nu multe, pentru ca procentul femeilor din inchisori este foarte mic, sub 10%. Din pacate, pentru barbati. Inchisorile ar trebui sa fie cat mai aproape posibil de o viata normala, iar in viata normala exista femei si barbati. Am filmat si intr-o inchisoare numai pentru barbati si in una mixta; este o diferenta enorma, mult mai mare decat existenta televizorului. si nu ma refer la sex, dar la o societate normala. Barbatii si femeile nu stau in aceeasi camera nici in aceste inchisori, nici macar in aceleasi cladiri, dar se pot intalni poate la un curs de limba engleza si atunci se indragostesc, iar ei se indragostesc foarte usor.
» Care este nivelul dumneavoastra de implicare emotionala cand faceti un documentar?
Chiar si ca jurnalist ajungi sa devii parte a unei societati foarte repede, in mai putin de un an. Este epuizant, dar este si un lucru plin de satisfactii. In Sarajevo am vazut unele din cele mai ingrozitoare lucruri din viata mea, dar si unele din cele mai frumoase, in termeni de solidaritate si de a-i ajuta pe altii. E la fel in inchisoare. Nu vreau sa spun ca m-am imprietenit cu detinutii, dar, sa fim seriosi, cand te vezi cu cineva atat de des si iti povesteste viata lui si pe cine iubeste, deveniti destul de apropiati. Nu iti poti imagina cat de bineveniti eram. Acum m-am intalnit in Ecuador cu tatal unuia dintre detinuti, care a venit la proiectia filmului si caruia i-am spus ca fiul lui o duce bine si ca este un tip OK. In ziua cand am plecat aici, am primit la hotel o scrisoare de la unul dintre personajele mele. Nu te poti impovara cu toate problemele lor, dar in timp ajungi sa-ti formezi o deprindere de a pastra contactul cu ei si sa faci in asa fel incat sa nu se simta tradati.
