De ce ar alege un tânăr profesionist apreciat în Statele Unite să se întoarcă în ţară pentru a preda studenţior români, în loc să-şi continue cariera începută la Universitatea din California? Chiar dacă mulţi dintre noi ar spune că astfel a dat cu piciorul visului american, Călin Goina are argumente pentru a-şi motiva gestul. Doctorand în sociologie la UCLA, Călin a colaborat pentru realizarea unor studii de cercetare, publicate la edituri şi reviste de prestigiu, printre care Cambridge University Press, Princeton University Press, CEU Press. La începutul anilor 2000 a predat la UCLA. În 2007, pe când avea 37 de ani, a ales să rămână în ţară – predă în cadrul departamentului de sociologie din Universitatea Babeş-Boylai, Cluj-Napoca.
Cum aţi ajuns să studiaţi la UCLA?
C.G.: Am făcut Facultatea de Sociologie la Timişoara, între anii ‘90 şi ‘95. Erau ani efervescenţi când totul se schimba în jur şi eram dornici să facem tot ce putem în domeniul nostru: organizam conferinţe şi ateliere de sociologie, participam la conferinţe internaţionale. Pe vremea aceea, burse de studiu în străinătate erau fie în Franţa, fie, prin reţeaua Soros, la Central European University (CEU). Am fost primit la masterat în Ştiinţe Politice cu bursă la CEU, şi apoi mi-am început doctoratul acolo. S-a întâmplat însă că profesorul Rogers Brubaker (de la UCLA- n.r.) venea de la Los Angeles anual să ţină un curs intensiv la Budapesta. Acesta m-a încurajat să candidez la doctorat la UCLA. Am fost acceptat, am primit bursă, şi aşa am ajuns în Los Angeles.
Cum a fost adaptarea la UCLA?
C.G.: Diferenţele dintre veniturile noastre şi ale lor erau mult mai mari, îmi amintesc şi acum că ai mei îmi dăduseră 400 de dolari la plecare, şi dacă profesorul Brubaker nu mi-ar fi împrumutat mai mult până la bursă, n-aş fi putut plăti depozitul iniţial pentru chiria la cămin, care era undeva spre 1.000 de dolari.
Cum adică până la bursă?
C.G.: La UCLA, după primul an de studii, nu ţi se dădea bursa, dar, ca doctorand ţi se oferea să ţii seminariile la un număr de cursuri şi pentru asta erai plătit. În primul an ca asistent, salariul meu lunar era de 900 de dolari: Universitatea California nu se jena să-şi exploateze doctoranzii.
După două greve în doi ani succesivi şi încheierea unui contract colectiv de muncă, am ajuns la 1.300 de dolari pe lună şi la o asigurare medicală mai bună: acum mi “se acoperea un ochi pe an.” Dacă aveam nevoie de tratament la ambii ochi, fie plăteam, fie mai aşteptam un an.
Între anii 1999 – 2006 aţi oscilat între a preda la UCLA şi în România. De ce această alternanţă?
C.G.: Am avut două întreruperi, prima când s-a născut fiul meu, şi a două când departamentul de sociologie al UCLA ne-a cerut tuturor doctoranzilor străini să luăm un semestru liber pentru că nu mai aveau bani pentru a acoperi taxele noastre de studiu. Era în perioada în care California trecea printr-o criză bugetară masivă şi ‘taiau’ electricitatea în diverse zone din stat (aşa-numitele „rolling black-outs”) pentru că nu-şi permiteau să menţină electricitatea peste tot, la noile preţuri. În acel timp Facultatea de Ştiinţe Politice din Timişoara o avea decan pe doamnă profesoară Coltescu, care adunase în jurul ei un grup de oameni tineri şi interesanţi. Din păcate, ca la noi, luptele intestine au distrus acel început, şi au pus-o pe doamna profesoară pe linie moartă.
Vă schimbaţi metodologia când predaţi la UCLA în comparaţie cu Universitatea din Timişoara?
C.G.: Nu, deloc. Îmi place ceea ce predau şi sper că reuşesc să îi fac pe studenţii mei să iasă din cărţi şi să gândească ei înşişi, să aibă o părere personală. E un pic mai greu la noi, pentru că învăţămânul nostru tinde să valorizeze conformismul şi memorizarea şi să-l dreseze pe elev să-şi lase capul la intrare.”Nu contează ce crede el sau ea, contează doar să reproducă “ce spune lecţia.” Şi uneori e chiar greu să-i fac să creadă că pe mine nu mă interesează dacă au tocit sau nu, ci chiar sunt curios să aflu ce cred ei despre lucrurile acelea.
Care era feedback-ul studenţilor din cele două universităţi? Au ei aceleaşi interese, curiozităţi?
C.G.: Într-un anume sens studenţii sunt peste tot la fel, nu-i nici o diferenţă că predai la Los Angeles sau la Cluj: ai de-a face cu o mână de studenţi interesaţi, dăruiţi, care au citit mult şi cu o masă de oameni care vin şi ei la şcoală, când vin. UCLA e una din puţinele universităţi publice care oferă un învăţământ de calitate pentru taxe şcolare mult mai mici decât la universităţi private. Prin urmare studenţii de acolo treceau prin procese de selecţie foarte riguroase. Din păcate, în România, sistemul universitar e făcut în aşa mod încât oricine vrea vine la facultate, deoarece cu cât universitatea are mai mulţi studenţi, cu atât mai mulţi bani primeşte de la stat.
Ceea ce m-a uluit în Los Angeles era închiderea unora din studenţii mei în lumea lor de zi cu zi, a culturii de consum americane, încapacitatea lor de a gândi, de a concepe existenţa unor alte lumi sau a altor moduri de a gândi lumea. A trebuit să mă întorc în România pentru a vedea că modul asta de a fi a trecut între timp Oceanul, şi să regăsesc, cu un decalaj de 4-5 ani, acelaşi tip de student şi aici.
Nu aşa era studentul şi înainte să plecaţi din ţară?
C.G.: Cum pe atunci erau mult mai puţine locuri în învăţământul superior, majoritatea studenţilor erau absolvenţi ai unor licee bune, cu o anumită deschidere spre alte lumi şi alte literaturi.
Astăzi, nu cumva studentul din Occident este mai tolerant, mai “open-minded” decât cel din România?
C.G.: Ba da. Cred că o parte din vină o poartă tipul de educaţie religioasă instituţionalizată în şcolile româneşti. E incredibil cum reacţionează astăzi studenţii mei în faţă unui text care explică cum omul a evoluat din primate, la seminarul de antropologie biologică.
Aţi ales, în final, România. De ce aici?
C.G.: Până la urmă, am revenit în România pentru că nici eu nici soţia mea nu ne-am simţit bine în Los Angeles şi am fost şocaţi de cât era de segregată acea lume. În Los Angeles, pentru noi, era prea multă sărăcie şi mizerie lângă prea multă opulenţă. O călătorie cu autobuzul care leagă suburbiile de downtown (centru comercial-n.r.) înseamnă o coborâre în lumea lui Bosch: oameni care miros îngrozitor, scrâşnesc din dinţi non-stop sau ţipă. Fireşte că America nu înseamnă doar asta, dar… Atunci, la momentul acela, am gândit că, decât aşa, mai bine acasă, măcar le-aş preda studenţilor noştri.
Ţineţi seama că fusesem crescuţi într-un sistem radical diferit, şi veneam dintr-o ţară în care (atunci când am plecat noi) nu existau homeless (oameni fără adăpost – n.r.), toată lumea avea asigurare medicală şi femeile erau plătite la fel că bărbaţii.
Acum însă, după 4-5 ani trăiţi în România, nu mai sunt atât de sigur…
Mă întreb de ce ocupaţi un post de asistent, şi nu profesor, judecând după valoarea dvs.?
C.G.: Am venit în ţară în 2006 să adun date şi să-mi scriu doctoratul. Am fost fie prea leneş, fie prea exigent, şi abia acum îl termin…
Pe de altă parte, e la fel de adevărat că în sistemul românesc un doctorat la Cluj e, instituţional, echivalent cu unul la Yale. Mai mult chiar, cred că aşa cum funcţionează sistemul de învăţământ superior românesc, unde angajările se fac netransparent, regula e că “se scoate” un post pentru un om şi mai întotdeauna (cazul meu e o excepţie) sunt favorizaţi cei care şi-au făcut doctoratul “acasă” şi au dovedit că pot fi şi silitori, şi cuminţi.
La UCLA ce se cere?
C.G.: La UCLA ni se cerea ca după doi ani de doctorat să avem un singur articol, publicat într-un important jurnal de specialitate. Când am venit aici mi s-a cerut să am un minimum de 10 articole publicate. În consecinţă, un absolvent al unei mari universităţi de cercetare din străinătate (care are unul sau două articole publicate în mari jurnale de specialitate, pentru care a lucrat cel puţin 2-3 ani) va pierde, matematic, orice competiţie pentru granturi sau burse postdoctorale cu oameni care şi-au încropit un doctorat aici şi au zeci de texte publicate în jurnale de care n-a auzit nimeni.
Aţi realizat cercetări cu privire la traficul de organe.
C.G.: Am lucrat de câteva ori, din 2001 până în 2010, cu Nancy Schepper-Hughes (UC Berkeley), care e probabil cel mai cunoscut antropolog din lume care se ocupă de problema traficului de organe. Studiile de teren au avut loc în Republica Moldova. În paralel, am colaborat cu două echipe de televiziune, una din Franţa şi una din Statele Unite, care au făcut două documentare despre aceast dezastru.
Ce reprezintă fenomenul traficului de organe pentru un sociolog?
C.G.: Pentru mine, traficul de organe reprezintă imaginea cea mai crudă a mizeriei pe care a adus-o tranziţia anilor ‘90. Am vorbit cu tineri ţărani moldoveni care şi-au vândut sănătatea pentru 2500-3000 de dolari, din sărăcie, din disperare, ca să-şi facă o casă nenorocită cu două camere. În plus, acest tip de studiu m-a făcut să-mi pun întrebări despre rolul sociologului: am învăţat toată viaţa că sociologul nu „îmbunătăţeşte” lumea, că rolul nostru este să o explicăm. Deşi personal n-am putut să scriu un articol de specialitate după tot ceea ce am văzut, sper că am putut să fac ceva ca lucrurile acelea să fie cunoscute.
Aţi realizat şi un studiu despre colectivizarea din România.
C.G.: A fost un studiu coordonat despre colectivizarea satelor româneşti în anii 1949-1962. Am fost bucuros să scriu pe această temă, tocmai pentru că simţeam că există ceva care nu e spus: există un consens deranjant care înfierează tot ceea ce a fost înainte de 1989 exact aşa cum în anii ‘50 înfieram ‘cu mânie proletară’ regimul burghezo-moşieresc. Or, eu cred că rolul ştiinţei sociale e să nuanţeze, să explice, nu să promoveze o linie de propagandă politică.
Nu e vorba de a justifica comunismul în nici un fel, ci de a pune la locul lor dimensiuni majore ale istoriei sociale a României în deceniile ’50-’60 – îmbunătăţirea dietei, a serviciilor sanitare, revoluţia care a avut loc în ce priveşte accesul la liceu şi universitate, trecerea de la plugul cu cai la tractor. M-am bucurat să public acest capitol într-o carte despre colectivizare apărută la CEU Press.
Locul 11 în lume
UCLA (University of California) este una dintre cele mai importante universităţi din lume (situată în 2011 pe locul 11 în topul London’s Times Higher Education Rankings). Are importante instituţii de cercetare, cu fonduri semnficative, ce le situează în Top 5/SUA. Biblioteca Universităţii numără peste 8 milioane de exemplare. Numeroşi laureaţi ai premiilor Nobel şi Pulitzer au absolvit această instituţie.
CV Călin Goina, 41 de ani
1990-1995: studiază la Universitatea din Timişoara
1995-1996: masterat în ştiinţe politice la CEU, Budapesta
1995-1998: doctorand la CEU
1998-2001: masterat în sociologie, UCLA, Los Angeles
2001-2005: studiază la UCLA
2005-2011: doctorand la UCLA
“Există un consens deranjant care înfierează tot ceea ce a fost înainte de 1989 exact aşa cum în anii ‘50 înfieram ‘cu mânie proletară’ regimul burghezo-moşieresc..”
