Canada şi-a schim-bat guvernul săptămâna trecută pentru prima dată în aproape zece ani, după o victorie neaşteptat de consistentă a Partidului Liberal al prim-ministrului Justin Trudeau la alegerile generale de la mijlocul lunii octombrie. Pentru a înţelege ce va însemna această schimbare pentru relaţiile Canadei cu restul lumii trebuie să facem un inventar al poziţiilor internaţionale ale ţării sub conducerea predecesorului lui Trudeau, conservatorul Stephen Harper.
În general vorbind, alegerea lui Trudeau (al cărui tată, Pierre, era prim-ministru când el se năştea, în 1971, guvernând pentru două perioade, între 1968 şi 1979, apoi din 1980 până în 1984) reprezintă o respingere a agendei politice polarizate a lui Harper şi a stilului său de conducere contradictoriu. Sub conducerea lui Harper, Canada s-a îndepărtat de angajamentul său multilateral, sustrăgându-se unor instituţii precum Naţiunile Unite, în favoarea unei politici mai agresive bazate pe valori externe și de securitate care au împărțit lumea în prieteni și dușmani.
Discursul dur al lui Harper cu privire la anexarea Crimeii de către Rusia şi intervenţia în estul Ucrainei, dar şi cu privire la numărul tulburător de încălcări ale drepturilor omului din China i-au adus un larg sprijin popular. Dar poziţiile sale cu privire la schimbările climatice s-au dovedit a fi mai controversate. Retrăgând Canada din Protocolul Kyoto şi negând în cea mai mare parte importanţa acestui subiect (înainte de a face, în cele din urmă, concesii legate de reducerea amprentei de carbon a ţării), Harper a diminuat rolul Canadei într-una dintre principalele probleme globale ale prezentului. În Orientul Mijlociu, politica externă a țării a fost res-tricţionată fundamental doar la acordarea unui sprijin neabătut pentru guvernul israelian.
Astfel de poziţii politice, ca şi altele, explică de ce în 2010 Canada a suferit o majoră înfrângere diplomatică, atunci când solicitarea sa pentru un loc în Consiliul de Securitate al ONU a eşuat, zguduind unitatea politică externă a ţării.
Harper lasă o moştenire mai bună pe frontul comerţului, unde a acţionat ca un lider hotărât să obţină acorduri ambiţioase atât cu Uniunea Europeană (Acordul Economic şi de Comerţ, CETA), cât şi cu Asia (Parteneriatul Trans-Pacific, TPP). În ceea ce-l priveşte, Trudeau a semnalat deja că şi el va face presiuni pentru ratificarea celor două acorduri, menite a diminua supradependenţa Canadei de comerţul cu Statele Unite.
Noul guvern liberal este hotărât să ajute afacerile canadiene mici şi mijlocii să se extindă în UE. Guvernele şi oamenii de afaceri europeni se pot aştepta la foarte hotărâte acţiuni diplomatice canadiene pe chestiuni de comerţ şi investiţii.
Partenerii transatlantici ai Canadei au mari aşteptări similare din partea lui Trudeau şi a administraţiei sale, în special datorită angajamentului acestuia de a obţine ținte mai ambiţioase de reducere a emisiilor la Conferinţa ONU privind Schimbările Climatice, ce va avea loc la Paris. O legătură mai bună cu vastele resurse de energie ale Canadei ar putea oferi Europei o alternativă atractivă la dependenţa sa amplă de importurile din Rusia şi Orientul Mijlociu.
Mulţi dintre cei implicaţi în sectorul energetic din Canada vor urmări cu emoţie agenda lui Trudeau cu privire la climă. Dar presiunea lui pentru reforme de mediu s-ar putea dovedi o binecuvântare ascunsă pentru companiile energetice ale ţării. Canada are ocazia nu doar să îşi repare reputaţia internaţională, ci şi să sublinieze semnificativul avans tehnologic şi ecologic pe care l-au făcut producătorii inovatori de petrol în ultimii ani.
Cât priveşte politica de securitate şi apărare, poziţiile administraţiei Trudeau sunt mult mai opace. În prima zi după alegeri, Trudeau i-a comunicat preşedintelui SUA, Barack Obama, că va retrage Canada din campania de bombardare a poziţiilor Statului Islamic, din Siria şi Irak. Pe de altă parte, angajamentul anunţat al Partidului Liberal pentru menţinerea cheltuielilor de apărare şi pentru continuarea operaţiunilor Canadei de sub tutela NATO în Europa Centrală şi de Est ar trebui să-i liniştească pe aliaţii strategici ai ţării. Mai mult, Trudeau îşi pune în aplicare cât mai repede posibil promisiunea din campanie de a accepta 25.000 de refugiaţi sirieni. Acest fapt ar trebui să fie văzut ca un binevenit gest de solidaritate, chiar dacă în mare simbolic, al Canadei pentru a ajuta UE să facă faţă celei mai severe crize din ultimele decenii.
Probabil cel mai important aspect, indiferent de direcţia externă (şi internă) spre care se va îndrepta politica noii administraţii, este faptul că procesul de luare a deciziilor se va schimba radical sub conducerea lui Trudeau. De-a lungul celor aproape zece ani în funcţie, Harper a creat un Executiv puternic, foarte centralizat, pentru a putea „pune lucrurile la punct” şi pentru a controla raportul politic, fiind cunoscut pentru dorinţa de a se implica personal cât mai mult în fiecare aspect al guvernării sale.
Trudeau, în schimb, a jurat să fie un tip diferit de lider, promiţând că va căuta să ducă o politică inclusivă în luarea deciziilor şi că va permite miniştrilor săi să aibă o responsabilitate mai mare pentru portofoliile lor. În multe feluri, mesajul de schimbare dat în campania sa – împreună cu carisma sa enormă şi încrederea personală – ne-a amintit de prima candidatură a lui Obama pentru Casa Albă, din 2008.
Cum Trudeau porneşte -într-un şir agitat de vizite externe, inclusiv patru summituri internaţionale consecutive, se va prezenta lumii cu un mesaj familiar de speranţă şi cooperare. Indiferent cum îl vor schimba provocările guvernării în următorii ani, este deja clar astăzi că Canada nu va mai fi la fel.
Copyright: Project Syndicate, 2015.
www.project-syndicate.org
