Am mai spus că nu am pregătire juridică şi, în consecinţă, nu înţeleg subtilităţile discuţiilor publice pe teme de specialitate. Dar ca mine sunt milioane de cetăţeni. În măsura în care discuţiile despre intrarea în vigoare a Codurilor (cel penal şi cel de procedură penală) ocupă spaţiul public, mă simt îndreptăţit să-mi exprim nedumeriri şi chiar să emit ipoteze.
Mai întâi, nu înţeleg deloc de ce este dl preşedinte atât de sigur că deja celebrul articol 140 va avea ca efect imposibilitatea ascultării telefoanelor presupuşilor infractori. Spun asta pentru că am ascultat opiniile unor specialişti respectabili (Mihail Udroiu, autorul unei impresionante liste de tratate de drept penal, APADOR-CH, Asociaţia Magis-traţilor din România şi alţii) care spun că nu-i tocmai aşa, ba chiar că forma din noul Cod de Procedură va împiedica posibile abuzuri. Am aflat că între consilierii de la Cotroceni nu sunt penalişti, motiv pentru care m-aş fi aşteptat măcar la mai puţine certitudini din partea unuia la fel de (scuzaţi) ignorant în materie ca şi mine.
Apoi, nu am înţeles de ce a cerut vehement prim-ministrului să modifice printr-o ordonanţă de urgenţă textul unui articol din Codul de Procedură care se referă la posibilitatea restrângerii dreptului la viaţă privată şi pe cel al inviolabilităţii corespondenţei (consfinţite prin articolele 26 şi 28 ale Constituţiei). Mie, ca nespecialist, mi se pare destul de clar articolul 115(6) al legii fundamentale, care spune că „ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie“. Aşadar, o eventuală conformare prin emiterea unei ordonanţe de urgenţă ar fi fost, probabil, sancţionată de către Curtea Constituţională.
În sfârşit, nu am înţeles de ce intervenţia preşedintelui a fost făcută abia în penultima zi dinaintea celei stabilite de mult timp pentru intrarea în vigoare a Codurilor. Chiar să nu fi aflat domnia sa despre pericol mai devreme, atunci când, eventual, modificarea se putea face altfel decât prin intervenţia Guvernului în procesul de legiferare? Ca ipoteză, mi se pare verosimil că s-a sperat într-o rezolvare fără intervenţia directă a preşedintelui, care ar fi fost astfel scutit de a-şi face mea culpa pentru că, prin promulgarea fără obiecţii a legii, a devenit coautor al presupusei erori.
De cealaltă parte, nu înţeleg de ce Guvernul, care ştia că intrarea în vigoare a noilor Coduri va presupune existenţa unor dispozitive speciale, cum ar fi centrele de detenţie sau mijloacele de supraveghere (celebrele brăţări electronice), nu a făcut în aşa fel ca ele să fie funcţionale la 1 februarie.
Iarăşi, dacă cele două Coduri conţineau unele hibe (în afara discutabilului articol 140, de exemplu incriminarea calomniei prin presă), de ce nu s-a întreprins mai din vreme corectarea, pe calea normală, cea parlamentară? Amintesc că societatea civilă şi-a făcut datoria încă din 2009, când 22 de organizaţii grupate în coaliţia „Opriţi Codurile!“ au semnalat o lungă listă de imperfecţiuni. Dacă tot s-a recurs la ordonanţă de urgenţă, de ce nu s-a făcut asta înainte de intrarea în vigoare a Codurilor?
Proiectul ordonanţei de urgenţă lansat în dezbatere în mare grabă (în 31 ianuarie) de către Ministerul Justiţiei pare să corecteze unele erori, dar produce altele, cum ar fi cercetarea penală a unor infracţiuni înainte ca acestea să fie înfăptuite. Cel puţin asta susţin juriştii de la APADOR-CH, organizaţie pe care o cred pentru că are o lungă experienţă în dreptul penal, concretizată inclusiv prin câştigarea la CEDO a unor procese legate de încălcarea drepturilor şi libertăţilor. Nu cumva s-a aşteptat sosirea ceasului al treisprezecelea tocmai pentru ca, sub presiunea caracterului de urgenţă, să fie strecurate în text tot felul de nefăcute?
Am enumerat câteva nedumeriri, dar sunt convins că şi dumneavoastră, stimaţi cititori, înţelegeţi care este sursa lor: pentru ambele palate (Cotroceni şi Victoria), preocuparea principală nu este aceea de a avea un sistem de justiţie funcţional şi echitabil, ci punerea în dificultate a adversarului politic. Băsescu se străduieşte să convingă că Guvernul vrea să scape corupţii de la închisoare, Ponta vrea să arate că preşedintele încearcă să-şi acopere greşelile proprii.
În acest timp, într-un orăşel din Oltenia murea asfixiat cu monoxid de carbon, în rulota în care trăia, Marius Vasile, un tânăr profesor de cultură civică şi limba romani. Ce legătură are asta cu lupta dintre cele două palate? Nici una – fiţi siguri că nici unul din cele două personaje nu a aflat despre tragica întâmplare, şi tocmai asta mi se pare a fi problema.
Mircea Kivu este sociolog.
