Suntem bombardaţi constant cu informaţii despre presupusele riscuri sau efecte pozitive pe care le-ar avea tot felul de alimente, suplimente alimentare, substanţe chimice, medicamente sau activităţi. În iulie, de exemplu, un articol din revista The Annals of Internal Medicine relata că oamenii care muncesc cel puţin 11 ore pe zi au un risc cu 67% mai ridicat de a face un atac de cord sau de a muri în urma unei boli de inimă decât cei care muncesc 7-8 ore pe zi.
Totuşi, studiul nu poate concluziona că programul prelungit de lucru cauzează boli cardiace. De fapt, una dintre cele mai des întâlnite confuzii în legătură cu studiile ştiinţifice ţine de diferenţa crucială dintre corelaţie şi cauzalitate. Programul prelungit ar putea fi doar unul dintre indicatorii pentru riscul crescut de afecţiuni cardiace. De pildă, s-ar putea ca oamenii stresaţi, cu personalitate de tip A, care cred că cheeseburgerii cu bacon şi sosurile grele constituie alimente de bază şi care au deja un risc crescut de a se îmbolnăvi pe termen lung de inimă să tindă să lucreze mai mult.
Studiile care indică o asociere între un factor şi un anume efect asupra sănătăţii ar trebui privite doar ca rezultat preliminar de cercetare, care le arată specialiştilor ce să analizeze mai aprofundat. Dar chiar şi profesioniştii din zona reglementării, care ar trebui să ştie despre ce e vorba, mai cad uneori în plasa unor astfel de confuzii şi reacţionează exagerat.
În decembrie anul trecut, FDA (Administraţia americană pentru alimente şi medicamente) a emis un comunicat de siguranţă (http://www.fda.gov/Drugs/DrugSafety/ucm237773.htm) cu privire la rezultatele unui studiu de masă realizat în Franţa, Santé Adulte GH Enfant – sau SAGhE -, care a descoperit un risc mărit de deces indus de terapia cu hormoni umani de creştere biosintetici în comparaţie cu populaţia franceză netratată. În grupul de persoane tratate se înregistraseră 93 de decese, în comparaţie cu 70 preconizate prin calcul statistic.
Într-un articol de presă (http://articles.chicagotribune.com/2011-03-20/news/ct-perspec-0320-height-20110320_1_growth-hormone-hgh-drug-companies) s-a scris despre studiu şi despre alerta FDA, dându-se titlul: „Mor copiii după doi-trei centimetri în plus?”. Limbajul garanta înspăimântarea zecilor de mii de pacienţi care au făcut tratamentul cu hormoni în ultimii 26 de ani (şi a nenumăraţilor culturişti şi sportivi care iau medicamentul neomologat).
Asta ne readuce pe terenul dilemei corelaţie versus cauzalitate. Studiul francez a comparat toţi pacienţii care au luat hormoni de creştere cu populaţia generală. Dar cele două grupuri nu sunt nicidecum comparabile: copiii care primesc medicamentul sunt departe de a avea o stare normală de sănătate.
Hormonul de creştere se administrează unor copii rămaşi mici de statură din varii motive. Acestea includ deficienţe de hormoni de creştere din cauze necunoscute sau ca rezultat al incapacităţii glandei pituitare de a produce hormoni – fie în urma unor traumatisme, fie în urma tratamentului anticancer cu radiaţii. Acesta se dă apoi şi copiilor care nu pot creşte din cauza unor insuficienţe renale sau a unor defecte genetice semnificative, inclusiv sindromul Turner, sindromul Noonan sau sindromul Prader-Willi.
Aceşti copii sunt grav bolnavi. Sindromul Turner, o anomalie cromozomială în care lipseşte o parte a unui cromozom de sex sau chiar unul dintre ei, se manifestă în mai multe feluri; inclusiv anomalii fizice caracteristice (cel mai des ovare nefuncţionale, de unde absenţa ciclului menstrual şi sterilitate) şi diverse alte probleme de sănătate, cum ar fi afecţiuni congenitale ale inimii, niveluri reduse de hormoni tiroidieni şi boli autoimune.
Similar, sindromul Noonan este o afecţiune genetică relativ comună care duce la dezvoltarea anormală a diverselor sisteme fiziologice, având ca simptom un anumit facies, o statură mai mică şi anomalii cardiace. Sindromul Prader-Willi se caracterizează printr-un tonus muscular slab, niveluri reduse de hormoni de sex şi un defect al acelei părţi a creierului care controlează senzaţiile de foame sau saţietate, defect ce generează alimentaţie în exces şi obezitate.
A ne aştepta deci ca asemenea pacienţi să aibă aceeaşi mortalitate precum populaţia generală ar fi ca şi cum am da vina pe insulină pentru longevitatea redusă a diabeticilor (care suferă de boli renale şi cardiace mai frecvent decât nondiabeticii). De fapt, ar fi o megaştire medicală dacă nu ar exista o mortalitate mai ridicată printre pacienţii trataţi cu hormoni de creştere, pentru că asta ar însemna că medicamentul are într-adevăr un efect de prelungire a vieţii unor pacienţi cu o speranţă de viaţă mai redusă.
Mai există o descoperire a studiului SAGhE generatoare de reacţii sceptice apropo de relaţia cauză-efect dintre medicament şi mortalitatea mai ridicată: decesele au survenit din cauze destul de diferite din punct de vedere mecanic şi fiziologic – în special cancere osoase, boli cardiovasculare şi evenimente cerebrovasculare. O manifestare mai îngustă, unimodală, a toxicităţii ar fi mai persuasivă în stabilirea unei cauzalităţi.
Autorităţile de reglementare din SUA au sărit ca arse. Agenţia europeană a medicamentelor a reacţionat mai moderat, afirmând într-un comunicat (http://www.ema.europa.eu/ema/index.jsp?curl=pages/news_and_events/news/2010/12/news_detail_001160.jsp&mid=WC0b01ac058004d5c1&murl=menus/news_and_events/news_and_events.jsp&jsenabled=true): „Doar pe baza acestui studiu observaţional riscul nu poate fi asociat cu certitudine tratamentului cu hormoni de creştere. Rezultatele trebuie confirmate şi completate cu alte analize”.
Există o asociere reproductibilă, de netăgăduit, între incendii şi pompieri, dar asta nu înseamnă că cei din urmă sunt la originea celor dintâi. Dacă dumneavoastră sau o persoană apropiată aţi luat (sau luaţi) hormoni umani de creştere sub supraveghere medicală, n-ar trebui să fiţi îngrijoraţi. 
Henry I. Miller, medic şi biolog molecular, este cercetător în filozofie ştiinţifică şi politici publice la Institutul Hoover al Universită ţii Stanford şi la Competitive Enterprise Institute. A fost director fondator al Oficiului pentru biotehnologie al FDA.
Copyright: Project Syndicate, 2011. www.project-syndicate.org
